Imaginati-va ca aveti in fata o femeie. De varsta mijlocie, parul negru, tuns scurt, slaba, cu usoare tendinte anorexice, avand o mina depresiva. Este imbracata in blugi si tricou si are o atitudine usor rebela, in ciuda pasivitatii care i se citeste pe chip. Este o femeie inteligenta, ambitioasa, cu un loc de munca de invidiat. Toata viata ei s-a construit in jurul ideii de a deveni puternica, independenta, de “a fi pe picioarele ei”, de a depasi orice obstacol chiar daca asta implica adesea negarea propriilor sentimente de vulnerabilitate, fragilitate si dependenta. De asemenea, straduintele ei afective, cognitive si comportamentale au gravitat in jurul unui deziderat intim suprem. Acela de a nu ajunge ca mama ei.
Acum priviti-o pe mama acestei femei, sta chiar in fata dumneavoastra. Are parul incaruntit, ascuns totusi de o pelicula generoasa de vopsea de un galben aprins. Usor supraponderala, dar debordand de o energie aproape hipomaniacala, caricaturala pentru varsta ei. Este imbracata elegant si machiata fara cusur. In spatele acestui aspect exterior atent studiat intreaga viata se afla o femeie ale carei agresivitate, ostilitate si indisponibilitate afectiva au dominat toate relatiile importante din viata ei. Ea insasi provenind dintr-o familie incercata de morti subite ale unor persoane apropiate si dolii nefacute, a dorit pentru fiica ei o lume in care sa se simta protejata. Protejata in primul rand de ceea ce ea, mama, nega ca ar exista in ea insasi si anume sentimentele puternice de abandon, vinovatie si deprivare afectiva.
Puneti-le acum pe cele doua femei fata in fata: fiica si mama. Observati cat sunt de diferite, aproape opuse. Fara sa fiti insa psihanalist sau specialist in sanatate mintala simtiti totusi la cele doua o familiaritate, un soi de asemanare ca si cum una ar fi oglinda celeilalte, dar ca ar fi vorba de o oglinda distorsionata, o imagine parca intoarsa pe dos.
Tocmai ati descoperit ce inseamna contraidentificarea. Contraidentificarea este un mecanism psihic de aparare impotriva unor emotii si ganduri neplacute sau generatoare de suferinta prin care cineva se construieste pe sine in opozitie cu un model parental perceput ca fiind amenintator. Amenintator poate insemna fie foarte autoritar, agresiv, violent, intruziv, fie deprimat, care abandoneaza, fie gelos, rival, incestuos. Aceste constelatii psihice complexe inconstiente actioneaza in mod dinamic in relatia dintre parinte si copil si sunt intretinute intotdeauna de proiectiile pe care parintele le face asupra copilului. Proiectiile se refera la asteptarile, dorintele si fantasmele pe care un parinte le pune in copilul sau si reprezinta un mecanism normal in interactiunile parinte-copil. Ele coexista cu o relatie in care copilul este vazut ca persoana diferentiata, separata, nu ca o prelungire narcisica a parintelui, si in care copilul este iubit pentru ceea ce este el.
Cititi si Iubire amara: relatii simbiotice de ura intre mame si fiice
Cand proiectiile parintelui devin prea rigide vorbim despre o patologie in care relatia parintelui cu copilul este una narcisica si in care continuturile proiectiilor interfereaza cu dezvoltarea si cresterea copilului si intra in conflict cu realitatea. Presiunea proiectiva la care este supus copilul antreneaza o serie de mecanisme psihice de protectie care, daca esueaza, duc la aparitia unor simptome psihice sau chiar a unor tulburari.
Sarcina copilului este foarte dificila in fata proiectiilor parintilor. El ajunge fie se identifice cu aspectele proiectate asupra lui si in acest fel isi suprima propria existenta separata, cu propriile dorinte si nevoi independente de proiectiile parintelui. Al doilea scenariu este cel in care copilul se identifica doar partial cu proiectiile parintelui, ajungand sa respinga rolul inconstient atribuit de figura parentala. Crescand, copilul isi manifesta nevoia de a fi recunoscut ca persoana distincta, separata de parintii sai si de continuturile proiectiilor lor. Acesta poate fi momentul in care parintele se decompenseaza si se intoarce asupra copilului cu o furie si agresivitate puternice cauzate de esecul copilului de a se plia proiectiilor lui si de a-i implini astfel asteptarile.
Mecanismele si interactiunile descrise mai sus sunt de cele mai multe ori inconstiente si cu o dinamica mult mai complicata decat cea redata de mine intr-un mod schematic. Ele se intalnesc de fiecare data in cabinetul de psihoterapie unde pacientii, copii sau adulti, incearca sa elaboreze propria istorie personala creionata in jurul unei relatii cu un parinte sau cu ambii parinti ale caror proiectii rigide au fost invalidante si au produs multa suferinta psihica. Adesea aceste persoane devenite adulte simt ca viata lor a fost traita ca si cand ar fi jucat un rol, ca si cand ar fi avut in permanenta sentimentul ca trebuie sa demonstreze ceva. Acesti oameni traiesc uneori o senzatie de stranietate ca si cand viata lor ar fi un film care nu este regizat de ei insisi, ci de altcineva. Unii dintre ei sunt tapi ispasitori in dinamicile intrafamiliale, deveniti astfel pentru ca au respins proiectiile care le-au fost atribuite, sau, dimpotriva, pentru ca s-au identificat cu o imagine tiranica si agresiva proiectata asupra lor.
Mecanismul contraidentificarii presupune intotdeauna un risc. El poate sustine supravietuirea si echilibrul psihic dar este posibil ca, la un moment dat, sa esueze in scopul lui. Pentru ca, in oricare dintre situatii, contraidentificarea cuprinde, in insasi structura sa, un mecanism de identificare. Poti respinge constient anumite continuturi pe care le asociezi unui parinte, dar intotdeauna vor exista alte continuturi cu care te vei identifica, inconstient. Riscul este acela al negarii elementelor cu care te identifici, al respingerii lor din constiinta, si deci, extrapoland, al negarii unei realitati psihice. De exemplu, o femeie care se contraidentifica cu mama sa pe care a perceput-o ca agresiva si in relatie cu care s-a simtit abandonata, devine genul de “mama ideala” care gratifica dorintele copilului, dar care are dificultati in a pune limite copiilor sai si fata de care ii este foarte greu sa se separe. In acelasi timp, aceasta femeie este ostila si distanta afectiv in relatiile cu sotul, identificandu-se, in acest aspect, cu mama ei care era ostila si distanta cu sotul ei.
Cititi si Copilul imaginar: cand conflictele inconstiente ale parintilor umbresc destinul copilului
Intorcandu-ne la exemplul dat la inceputul articolului,
Nu voi fi ca mama!
se traduce prin
Nu vreau sa fiu ca mama pentru ca am simtit ca ea a fost agresiva cu mine si indisponibila afectiv. Nu voi fi ca mama, voi deveni puternica si independenta pentru ca imi este teama ca voi simti abandonul, vulnerabilitatea si dependenta pe care le-am experimentat cand eram mica, nevoi pe care mama nu mi le-a implinit. In acest aspect am reusit. Mi-am construit o cariera solida si satisfacatoare in care eu sunt cea care domina, eu sunt cea care are puterea. In acelasi timp, la un nivel mai profund, am ajuns sa-i seman mamei mele, sa ma identific cu ea. Sunt ostila si agresiva cu colegii de munca, iar in relatiile cu barbatii simt ca nu ma pot atasa de nimeni si ca nu pot avea o relatie matura de iubire. Imi este frica de apropiere pentru ca, pentru mine, apropierea implica intotdeauna riscul de a fi respinsa.
Sursa foto: http://www.shotsofsilver.com
