Autosabotarea: pedeapsa autoimpusă a unei vinovății inconștiente

Autosabotarea constituie unul dintre cele mai intrigante fenomene ale personalității umane și unul dintre comportamentele autodistructive greu de înțeles și de înlăturat. Autosabotarea se poate ghici în tendința unei persoane de a întârzia, de pildă, la un interviu foarte important pentru un loc de muncă. Sau de a mânca într-un mod compulsiv, punându-și astfel în pericol nu doar silueta, ci și sănătatea. Autosabotaj se numește și o noapte petrecută cu un fost iubit/ă, în ciuda conștientizării efectelor dureroase pe care le aduce cu sine un astfel de comportament. Autosabotarea se traduce, de pildă, printr-un tipar asemănător de a intra în relații de cuplu toxice sau de a dezvolta atașamente puternic idealizate față de o persoană sau față de o instituție.

Toate aceste comportamente au în comun nevoia inconștientă de pedeapsă. Sigur că această exigență psihică nu se află la suprafață, nu este văzută și nici conștientizată. Ea se impune mai degrabă prin existența unui comportament autopunitiv care are un caracter impulsiv, automat, de descărcare. Îmi fac rău, mă autosabotez ca și cum o forță nevăzută din exterior mi-ar impune-o, nu ca și când eu singur sunt propriul făuritor al propriei suferințe psihice. Acesta este mecanismul prin care cele mai multe persoane care se pedepsesc pe ele însele justifică un astfel de comportament.

Autosabotarea este cu atât mai dificil de înțeles cu cât ea trasează destine individuale extrem de nefericite. Cu toții se întâmplă să simțim uneori nevoia inconștientă de pedeapsă, fără ca aceasta să devină emblema unui masochism mortifer. Există însă și cazuri în care vieți întregi sunt sacrificate pe altarul unei jertfiri continue de sine, cu scopul de a îmblânzi o divinitate feroce adânc înșurubată în inconștient. Pentru aceste persoane autosabotarea are un efect mai degrabă de descărcare temporară a unor sentimente greu de tolerat. Ea nu reușește să calmeze pe termen lung vinovăția inconștientă, iar nevoia de pedeapsă se reînnoiește iar și iar. Așa se face că unele persoane nu ajung decât foarte rar să se bucure cu adevărat sau să simtă că trăiesc o viață împlinită.

Citiți aici despre stima de sine scăzută și cauzele inconștiente ale autocriticii

Autosabotarea merge mână în mână cu autocritica și generează, adesea, depresie, anxietate și stimă de sine foarte scăzută. Ea face parte dintr-un cerc vicios autodistructiv în care cel în cauză încearcă să găsească o penitență adecvată pentru păcatele pe care își reproșează că le-a comis. Reamintesc, în acest punct, că mecanismul tocmai descris este unul inconștient, care acționează dinlăuntru înafară și asupra căruia efortul conștient al persoanei de a stopa autosabotarea se finalizează, de cele mai multe ori, cu un eșec. Uneori durează mult timp, poate chiar ani de zile, până ce autosabotorul să conștientizeze faptul că pedepsele pe care le atrage după sine își găsesc originea în propriile dinamici psihice și nu în exterior. E mai ușor de acceptat existența unui zeu neîndurător și răzbunător în afara noastră decât înlăuntrul nostru, nu? Apoi, după multă vreme, omul poate ajunge să afle sursa vinovăției sale inconștiente care l-a ros pe dinăuntru atâta timp. Dar vindecarea nu se oprește aici, ci aici abia începe. Acest tipar de relaționare cu sine și cu lumea în care sentimente firești, umane, precum furia, invidia, agresivitatea, dorința sexuală sunt negate și apoi refulate, va genera sentimente puternice de vinovăție și de autodezgust care își vor găsi descărcarea într-o perpetuă automutilare sufletească. Comportamentul autodistructiv va continua până când persoana va ajunge să conștientizeze cauzele vinovăției sale inconștiente.

Autosabotarea își găsește rădăcinile într-un conflict psihic inconștient între o dorință și o interdicție. Aceasta este explicația pentru care, de multe ori, autosabotajul implică o transgresiune. Dacă revenim la exemplele date mai sus, comportamentul de a întârzia la un interviu important trimite la încălcarea unei reguli, aceea de a sosi la timp. În același fel, ingerarea compulsivă de alimente implică transgresarea interdicției de a te opri când ești sătul. Sugerează, totodată, ideea unei insațietăți orale fără margini care duce cu gândul la o nevoie de fuziune. În următorul exemplu în care interdicția de a avea relații sexuale cu un fost iubit/ă este încălcată, se poate ghici anxietatea de separare care demonstrează credința că doar fostul partener e cel care poate să împlinească anumite nevoi arzătoare. În sfârșit, atunci când vorbim despre idealizare trebuie să avem în minte că idealizarea presupune întotdeauna o dorință de a fi asemenea obiectului idealizat și o interdicție care se opune acestei realizări.

Citiți aici despre relațiile de iubire masochiste

Vă propun, la finalul acestui articol, un mic exercițiu. Gândește-te la câteva exemple recente în care ai simțit că te-ai autosabotat. Fie că e vorba despre faptul că ai uitat mâncarea pe foc și aceasta s-a ars exact cu jumătate de oră înainte să sosească invitații la cină, fie că ai pierdut autobuzul către o întâlnire importantă, fie că ai “provocat” o durere insuportabilă de stomac chiar înaintea unui examen, fie că ai refuzat o promovare la serviciu pentru care altă dată ai fi fost mândru. Amintește-ți, deci, o astfel de întâmplare mai recentă sau mai îndepărtată și încearcă să găsești care e dorința (atenție, dorința e adesea inconștientă!) și care e interdicția responsabile pentru rezultatul autosabotor. Dacă vei fi găsit răspunsul înseamnă că tocmai ai aflat câte ceva despre cum funcționează și se face auzit propriul inconștient.

Pentru situații de viață complexe și dureroase în care autosabotarea a constituit principalul mecanism de a te proteja împotriva unor emoții inconștiente extrem de tiranice și punitive, îți recomand să urmezi o psihoterapie. Există viață dincolo de masochismul mortifer, există vindecare dincolo de repetiția unor vechi tipare comportamentale atât de generatoare de suferință!