Mă gândesc de ceva vreme la un fenomen întâlnit în practica psihoterapeutică și care, cred, își trăiește apogeul în această perioadă. Este vorba despre ceea ce eu numesc “traseism psi”, adică despre pacienți care trec rapid de la un terapeut la altul, din cabinet în cabinet, din ușă-n ușă, în căutarea unui psihoterapeut cu care să rezoneze.
Fenomenul s-a dezvoltat, cred eu, având la bază două puncte de plecare: unul ideologic și unul reflectat de practica psihoterapeutică în care explozia practicienilor de psihoterapie a dus, inevitabil, la calitate îndoielnică și la abuzuri. Cât privește ideologia consumeristă care și-a întins tentaculele și asupra acestui domeniu, ea promovează agresiv psihoterapia bazată pe consum, eficientă în 3 pași și 10 ședințe și întreține o propagandă continuă împotriva dezvoltării dependenței față de terapeut. Ca și când ăsta ar fi bau-baul din relația psihoterapeutică de care toată lumea se teme și care trebuie evitat cu orice preț. Dincolo de aspectul ideologic raționalizat în fel și chip și în care oamenii care caută ajutor sunt prinși fără să își dea seama, propun să ne aplecăm, în cele ce urmează, asupra unor aspecte psihodinamice mai profunde care justifică și întăresc abordarea “traseistică”. Această abordare are consecințe negative atât asupra persoanei care caută să intre într-un proces terapeutic, cât și asupra practicii psihoterapiei însăși.
La suprafață, căutarea terapeutului cu care să simți că “rezonezi” (mulți traduc asta cu a te simți bine în prezența lui) pare legitimă într-o cultură care valorizează confortul emoțional și așa-zisa libertate de alegere. Însă această căutare neobosită a cuiva cu care să “ai chimie” reprezintă adesea o strategie defensivă sofisticată, cu efecte profund nocive atât pentru pacient, cât și pentru psihoterapie ca proces de transformare. Discursul ideologic actual despre terapie pune accent pe „chimie”, „siguranță” și „rezonanță”. Deși alianța terapeutică este indispensabilă (alianță însemnând un cadru stabil în care să existe acord reciproc cu privire la scopul și obiectivele terapiei și acord reciproc cu privire la metodele care urmează să fie utilizate pentru atingerea obiectivelor), psihanaliza avertizează că întâlnirea analitică nu este, în esență, o întâlnire confortabilă. Încă de la Sigmund Freud, relația analitică presupune confruntarea cu inconștientul, cu rezistența psihică și cu conflictul psihic. Sigur, această confruntare nu înseamnă să-i dai în cap omului cu rezistența și conflictul său intrapsihic, ci e nevoie de timp, mult tact și o cunoaștere temeinică din partea psihoterapeutului a propriului inconștient. Terapeutul nu este cineva menit să valideze, să gratifice sau să liniștească, ci un altul care introduce discontinuitate, limită și sens. Aceste funcții sunt necesare schimbării psihice, cu atât mai mult cu cât psihicul uman funcționează după legea repetiției.
Tendința de a schimba specialistul psi vine atunci când terapeutul fie nu validează, fie când introduce frustrarea (necesară!), fie când nu răspunde în felul în care se așteaptă pacientul s-o facă. Lipsa garanțiilor sau a efectelor miraculoase trezește în pacient durere, neputință și îl confruntă cu însăși limitarea care ține de realitate. Mulți pacienți traseiști prezintă o dificultate profundă în a tolera dependența psihică. A rămâne într-o terapie presupune acceptarea unei relații asimetrice (nu, nu există egalitate între terapeut și pacient!) și a unui timp de lucru îndelungat. Pentru structuri narcisice fragile sau pentru pacienți cu traume relaționale timpurii, această temută dependență reactivează fantasme de abandon, intruziune sau anihilare. Care e necesar să fie (re)trăite și elaborate în cadrul relației terapeutice dacă se dorește transformarea lor.
Winnicott dă una dintre cele mai frumoase definiții ale psihoterapiei când spune că aceasta presupune posibilitatea de a folosi obiectul. Acest lucru implică recunoașterea faptului că obiectul (terapeutul) supraviețuiește atacurilor, frustrărilor și dezamăgirilor pacientului. Traseismul întrerupe acest proces pentru că obiectul este părăsit înainte de a putea fi folosit, de a fi distrus în fantasmă și apoi regăsit. Astfel, pacientul rămâne cu conținerea, dar este incapabil de separare. Atenție, separarea poate fi introdusă doar după ce există un atașament stabil, altfel nu vorbim despre separarea necesară creșterii psihice, ci despre o ruptură forțată care face imposibilă creșterea.
Libertate de alegere sau compulsie la repetiție?
Departe de a fi o expresie a autonomiei, traseismul psi este semnul mascat al compulsiei la repetiție, în care aceeași scenă relațională este rejucată inconștient cu terapeuți diferiți. Inițial idealizați, aceștia sunt ulterior devalorizați și abandonați, de multe ori chiar în momentul în care relația devine semnificativă. Cu fiecare terapeut schimbat, pacientul își confirmă fantasma potrivit căreia nimeni nu e potrivit, nimeni nu îl poate înțelege, relațiile nu durează.
Traseismul psi contribuie și încurajează psihoterapia de consum. Terapeutul riscă să fie transformat într-un furnizor de experiențe emoționale plăcute, de înfăptuitor al descărcărilor cathartice și facilitator de insighturi rapide și orgasmice. Altfel, cade rapid în dizgrație și e abandonat la primul disconfort resimțit în relație. În acest context, psihoterapia își pierde dimensiunea etică și transformatoare, devenind un spațiu de reglare superficială a stărilor afective și, mai grav, se transformă într-o simplă iluzie de vindecare și de schimbare psihică.
În cele din urmă, pacientul este cel care pierde. Fără timp, fără continuitate, fără traversarea afectelor negative trăite în relație cu terapeutul, nu există simbolizare, nu există elaborare, nu există schimbare structurală.
Ce e de făcut?
A simți compatibilitate cu terapeutul este, poate, un indicator bun pentru începutul terapiei. În același timp, faptul că nu simți chimie cu terapeutul în primele ședințe poate oglindi ceva din felul propriu în care intri într-o legătură afectivă. Disconfortul, teama, suspiciunea, neliniștea pe care le simți în prezența terapeutului devin material de lucru în terapie. Aceste trăiri nu sunt neapărat indicii că terapia nu ți se potrivește sau că terapeutul nu e un bun profesionist. După cum să te simți permanent confortabil, liniștit sau în siguranță nu înseamnă neapărat că terapia merge bine sau că există chimie, ci poate însemna că terapia funcționează preponderent pe gratificare și seducție narcisică. Iar asta nu este psihoterapie.
Totodată e bine, chiar necesar aș zice, date fiind timpurile pe care le trăim, să știi de la început la ce să te aștepți de la o psihoterapie și să cunoști regulile de bază despre ce e permis să facă sau să nu facă terapeutul pe care îl alegi.
Află aici despre psihoterapia psihanalitică
A alege să rămâi și să lucrezi în ciuda dezamăgirilor, frustrărilor și conflictelor inevitabile pe care experiența psihoterapeutică le va aduce la lumină, este ceea ce va face diferența, în cele din urmă, dintre McTerapie, dintre psihoterapia de consum și psihoterapia ca proces transformator, psihoterapia-pe-bune.
Dorești să intri într-un proces psihoterapeutic? Programează-te aici.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
faptul că sunt atâtea abordări în psihoterapie nu e și el o variabilă? S-a văzut terapeut care să spună după două ședințe: bre, tu nu ești de analiză jungiană, du-te la colegul care face terapie cognitiv-comportamentală, uite aici un număr de telefon.
Cum mi-a zis mie un neurolog: capul te doar de la ficat, ia du-te la un internist bun…