Sentimentul de vid interior si goliciunea sufleteasca
Sentimentul de vid interior si legatura cu prima etapa a vietii psihice
Sentimentul de vid interior sau de goliciune sufleteasca este un sentiment difuz, slab conturat care, tocmai datorita acestor caracteristici ambigue provoaca multa anxietate. Nelinistea psihica asociata sentimentului de vid interior este cu atat mai mare cu cat persoana in suferinta nu gaseste un simptom clar sau o afectiune specifica pe care sa o asocieze acestui sentiment. Senzatia de goliciune interioara este o senzatie greu de definit si greu de pus in cuvinte. Aceasta dificultate provine din faptul ca sentimentul de vid, de goliciune, trimite la o etapa primitiva a vietii noastre, etapa care ulterior va fi refulata, ceea ce inseamna ca nu vom avea amintiri constiente despre ea. Putem spune, prin urmare, ca senzatiile si emotiile pe care ne este greu sa le descriem, sa le punem in cuvinte, sa le numim au legatura cu experientele arhaice de viata cand delimitarea dintre realitatea interna si realitatea externa nu exista in psihicul nostru, cand granitele dintre mine si celalalt erau difuze si abia incepeau sa se contureze. Aceste experiente arhaice prezente in fiecare dintre noi raman intiparite in memorie sub forma unor elemente senzoriale si motorii. Chiar daca in mod constient nu ne vom aminti ca le-am trait in primele zile ale existentei sau in perioada intrauterina, memoria noastra le va pastra sub forma unor impresii senzoriale si corporale.
Sentimentul de vid interior pe care o persoana il are la varsta adulta si care ii produce suferinta psihica trimite la o etapa primitiva a vietii in care sentimentul de goliciune a fost trait dar, din diverse motive, nu a reusit sa fie integrat in personalitatea sa. Cu alte cuvinte, a existat un esec in dezvoltarea primara care nu a permis metabolizarea psihica a senzatiei de goliciune si vid interior. Voi incerca sa explic in cele ce urmeaza.
Daca Biblia ne spune ca la Inceput a fost Cuvantul, cercetarea psihanalitica ne arata ca la Inceput a fost Frica. De fapt, cele doua afirmatii nu se contrazic, ci una vine in completarea celeilalte. Cuvantul, limbajul este cel care structureaza aparatul psihic, cel care permite cresterea si dezvoltarea, insa el nu este un dat. Inainte de cuvant, de limbaj, exista un alt tip de comunicare, un tip de comunicare speciala care este intalnita indeosebi in relatia dintre un bebelus si mama sa. Cu totii cunoastem ca primele cuvinte apar in jurul varstei de 1-2 ani si ca acest lucru este posibil doar daca exista interactiune cu o alta fiinta umana. Inainte de aceasta perioada in care fiinta umana incepe sa experimenteze autonomia si sa-si dezvolte simtul realitatii exista o alta etapa caracterizata de neputinta totala si dependenta absoluta de persoana care ne ingrijeste. Aceasta etapa corespunde primelor luni de viata in care psihicul bebelusului incepe sa se structureze datorita relatiei lui cu mama. In aceasta etapa arhaica bebelusul traieste niste frici primitive numite angoase arhaice. Cu totii pastram in psihicul si corpul nostru impresii senzoriale ale acestor angoase, dar ele se vad mai clar si pot fi studiate in anumite psihopatologii. Psihanaliza ne invata ca plecand de la patologie putem sa invatam despre procesele psihice prezente in viata psihica normala. Aceasta este o metoda de cercetare a aparatului psihic care raspunde satisfacator la intrebarea “de unde cunoastem ce traieste si ce simte un bebelus?”.
Cititi si Ce este un bebelus? Un raspuns din partea psihanalizei
Impotriva angoaselor primitive care se numesc, pe buna dreptate, “de nagandit”, se mobilizeaza o serie de aparari care pot sa reuseasca sau pot esua in scopul lor defensiv. Angoasele primitive, conform lui D.W. Winnicott (Fear of breakdown, 1963), sunt:
– intoarcerea la o stare de neintegrare, de fragmentare;
– caderea la nesfarsit;
– pierderea coluziunii psihosomatice;
– pierderea simtului realitatii;
– pierderea capacitatii de relationare cu alte persoane.
Aceste spaime arhaice sunt integrate si depasite daca lucrurile merg bine in prima etapa de viata. Ca lucrurile sa mearga bine este nevoie ca mama sau persoana care ingrijeste bebelusul sa reuseasca sa isi exercite o functie de o importanta vitala si anume aceea de a se pune in locul bebelusului si de a intelege care sunt nevoile lui. Este vorba despre o comunicare preverbala care, pe cat de naturala pare, pe atat de sofisticata este din punctul de vedere al mecanismelor psihice si al interactiunilor pe care le antreneaza. Ingrijirile corporale pe care le ofera mama copilului, felul in care isi tine bebelusul in brate si il priveste, felul in care il hraneste si il dezmiarda, felul in care ii vorbeste si prezinta bebelusului pe alte persoane din anturajul familiei, starea ei psihica atunci cand face toate acestea sunt de o importanta viatala pentru viata psihica a bebelusului.
Sentimentul de vid interior si manifestarile sale simptomatice in viata adulta
Sentimentul de vid interior si de goliciune sufleteasca trimite la etapa timpurie descrisa mai sus. Starea de vid prezenta in viata adulta poate lua diverse forme: refuzul de a manca sau, dimpotriva, nevoia compulsiva de a manca, incapacitatea de a invata, incapacitatea de a simti bucuria de a trai, sentimente profunde de zadarnicie si inutilitate etc. Aceste forme simptomatice reprezinta incercari de aparare impotriva anxietatii generate de starea de vid interior. In mod paradoxal, persoana incearca sa scape de aceste sentimente, sa le rezolve si sa le integreze, punandu-se, inconstient, in situatii care genereaza iar si iar aceleasi sentimente. De exemplu, o persoana care se simte golita pe interior incearca sa scape de aceasta senzatie ingerand, in mod compulsiv, o mare cantitate de alimente. Efectul paradoxal va fi ca, in urma acestei actiuni, sentimentul de vid se va adanci si mai mult, iar suferinta psihica nu se va diminua. Ceea ce este temut si amenintator va fi cautat in mod repetitiv si compulsiv cu scopul de a fi depasit, inlaturat. In exemplul de mai sus, mancatul compulsiv nu va inlatura sentimentul de vid interior pentru ca, de fapt, persoana nu cunoaste cum e sa te hranesti cu adevarat si nici nu cunoaste ce inseamna experienta satisfactiei fizice si psihice reale asociata actului hranirii. Actul hranirii, in acest exemplu, reprezinta o functie disociata, neintegrata si care, probabil, trimite la un esec al experientelor legate de hranire pe care le-a avut cand era copil.
Cititi si De ce intr-o psihoterapie se si sufera
Cum se vindeca sentimentul de vid interior? Calea nu este una facila, dar ea poate fi gasita in relatia terapeutica. In psihoterapie, datorita tipului special de relatie pe care aceasta o faciliteaza, persoana poate reusi, impreuna cu terapeutul, sa ajunga la semnificatia psihica pe care o are starea sa de goliciune, sa o tolereze mai bine si sa ajunga sa o integreze. De ce persoana nu se poate vindeca singura? Raspunsul il constituie chiar acest articol. Toate aceste stari isi au originea intr-o etapa timpurie de viata in care definitorie a fost relatia cu un celalalt. Sursa suferintei psihice si, in aceeasi masura, sursa vindecarii se afla intr-o relatie cu un celalalt. Relatia este cea care deschide drumul catre vindecare, iar relatia terapeutica, in mod particular, este o relatie vindecatoare.
Sursa foto: https://goo.gl/images/qqQT7N
