De Ziua Internațională a Toaletei, câte ceva despre refulat, dar mai ales despre întoarcerea lui
Nu știu alții cum sunt, dar eu rezonez mai degrabă cu “refulatul” decât cu “relația”. Linia de gândire contemporană din psihanaliză care pune accent mai degrabă pe relație, pe patologiile derivate din relație, pe lucrul transferențial în relație, mi se pare că aduce o îmbogățire teoretică și clinicā semnificativā, dar, în opinia mea, incompletă. Relațiile, relațiile primare îndeosebi, sunt esențiale în constituirea subiectivității și a felului în care gândim psihicul uman. În absența unei relații nu poate exista Eul, spunea Winnicott. Totul e relație, lumea noastră interioară e populată de relații, ea crește, se dezvoltă în relație sau, dimpotrivă, rămâne atrofiată, bântuită și regresează tot din considerente relaționale.
Însă, în cabinet, noi lucrăm cu reprezentările relațiillor din interiorul pacientului. Mai ales, lucrăm cu felul în care dinamicile relaționale au modelat și au clădit lumea interioară a persoanei, spre creșterea sau, dimpotrivă, spre distrugerea sa. Din acest punct de vedere, lucrăm cu părți care, prin identificări multiple, au devenit ale persoanei însăși. Aici, cred eu, lentila prin care vede și gândește clinicianul e esențială pentru parcursul tratamentului. Relația e crucială, e determinantă, dar, în cele din urmă, ea ajunge să se transforme în interior într-un fel în care ajunge parte din subiectivitatea persoanei.
Mergând mai departe, mă alatur poziției teoretice conform căreia patologiile zilelor noastre (inclusiv cele pregenitale!) sunt predominant patologii ale Supraeului. Da, este vorba despre un eșec al relațiilor timpurii, dar acest eșec se traduce în formarea unui Supraeu sadic care va ataca din interior.
Felul în care gândesc și teoretizez un caz mi se pare esențial nu doar pentru a înțelege pacientul, ci asta determină felul în care, eu, clinician, voi conduce întreaga analiză. Dacă voi vedea suferința pacientului legată îndeosebi de atacurile sadice ale Supraeului, îmi voi structura înțelegerea și intervențiile în jurul acestei ipoteze. Mai mult, voi tinde să responsabilizez mai mult partea din pacient care, în urma identificărilor patologizante, ajunge să îl saboteze în prezent. Dacă eu gândesc că această parte care acum este a pacientului ajunge să îi provoace suferință psihică (dincolo de beneficiile secundare, desigur), atitudinea mea analitică va tinde către înțelegerea și deconstrucția acestei părți într-o manieră în care să îl ajute să o ia mai bine în control și care să îl împuternicească. Nu mă voi axa pe gratificare sau reparentalizare (aici văd eu riscul unei gândiri și practici “relaționale”), ci pe responsabilizare și împuternicire.
Acestea fiind zise, să ne întoarcem la demodatul refulat, la întoarcerea refulatului și, mai ales, la legătura dintre refulat, întoarcerea refulatului și Supraeul sadic. Și, desigur, la implicațiile clinice ale acestui tip de dinamică.
Refularea, întoarcerea refulatului și Supraeul sadic reprezintă părți ale aceluiași circuit psihic: ceea ce este exclus (refulat) revine, iar modul în care revine depinde în mare parte de structura și violența Supraeului.
1. Refularea este mecanismul prin care psihicul ține la distanță dorințe, afecte sau reprezentări considerate inacceptabile. Aceste conținuturi sunt:
* interzise de normele Supraeului emergent,
* periculoase pentru coeziunea Eului,
* dureroase (traume, dezorganizări timpurii).
Refularea este eficientă doar parțial. Conținuturile rămân active în inconștient.
2. Întoarcerea refulatului: revenirea conținuturilor excluse
Freud formulează clar că tot ce este refulat tinde să revină. Întoarcerea refulatului este:
* simptomatică (anxietăți, compulsii, somatizări),
* comportamentală (repetiții dramatice),
* transferențială (pacientul repune în scenă în relația analitică scenarii vechi),
* fantasmatică (vise, impulsuri, acte ratate).
Refularea și întoarcerea refulatului sunt două fețe ale aceluiași proces: una împinge afară, cealaltă împinge înapoi, înăuntru.
3. Intră în scenă Supraeul, judecătorul și agresorul interior
Supraeul, în forma sadică, rezultă din:
* interiorizarea unor figuri parentale crude, punitive sau nereglate emoțional,
* experiențe timpurii de lipsă, respingere sau abuz,
* prezența unui discurs parental contradictoriu sau dezorganizat,
* proiecții și identificări cu agresorul.
Supraeul sadic face două lucruri care bruiază sau chiar atacă circuitul refulare–întoarcerea refulatului:
a) Supraeul sadic provoacă refularea
Conținuturile psihice devin refulate tocmai pentru că Supraeul le declară interzise, inadmisibile, păcătoase, periculoase.
Astfel:
* impulsurile agresive sunt refulate pentru că Supraeul nu le tolerează;
* dorințele de dependență sau de protest sunt refulate fiind considerate „slăbiciuni”;
* nevoile de afecțiune sunt considerate „rușinoase”.
Cu cât Supraeul e mai sadic, cu atât refularea este mai masivă și mai puțin simbolizată.
b) Supraeul sadic pedepsește întoarcerea refulatului
Când ceva refulat încearcă să revină (prin anxietate, impuls, fantasme), Supraeul reacționează cu:
* vinovăție,
* autosabotare,
* atacuri la propria persoană,
* autodevalorizare,
* dureri somatice,
* impuls de a rămâne în situații punitive.
Astfel, întoarcerea refulatului este mediată și deformata sub presiunea Supraeului. Rezultatul nu este exprimarea directă a afectului originar, ci o revenire distorsionată, încărcată cu pedeapsă.
Dinamica e circulară, cele trei se susțin reciproc:
Supraeul sadic interzice anumite afecte →
Eul le refulează pentru a se proteja →
Conținutul refulat caută să revină →
Supraeul pedepsește această revenire →
Pacientul interiorizează pedeapsa →
Se întărește refularea →
Circuitul se repetă.
Acesta este nucleul multor structuri nevrotice severe, borderline și schizoide.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
