Spun de la bun început, clar și răspicat, că filmul mi-a plăcut și că îl recomand fără ezitare. Cravata Galbenă se înscrie în linia clasică a genului biografic și este un film, într-adevăr, emoționant. Paralela unor critici cu siropoșeniile marca Hallmark mi se pare deșănțată, iar toată tevatura cu cenzurarea recenziei din revista școlii a elevei din Iași mi se pare exagerată. Da, poate că a fost un gest cam pueril mesajul soției regizorului către respectiva elevă în care cere să modifice o parte din ceea ce a scris. Dar acest gest îmi pare că are mai degrabă legătură cu ceva personal, exprimat într-o manieră poate prea pasională și neprofesională, decât cu cenzura și îngrădirea libertății de exprimare. Mult fum fără foc.
Revenind la cravata noastră, filmul, bine făcut, bine jucat, pune în scenă destinul unei relații tată-fiu, cu toate meandrele lui, cu o dinamică a legăturii care duce la captivitate și cu o dinamică a legăturii care, dimpotrivă, eliberează și duce către viață.
Ceea ce îl leagă pe fiu de tatăl lui, în ciuda unei separări (în realitate) bruște, impuse și tulburătoare este imperativul atingerii perfecțiunii. Fiul se străduiește să nu fie ca tatăl său, nici să se conformeze proiecțiilor rigide ale acestuia asupra sa și alege să plece de acasă. Totuși, “așchia nu sare departe de trunchi”, ni se amintește în film. Perfecțiunea, aceea care l-a îndepărtat pe tată de fiul său, aceea care l-a orbit și l-a făcut să rămână captiv unor fantasme idealizate și care nu a permis să își vadă cu adevărat propriul copil, perfecțiunea reprezintă, paradoxal, și cea care asigură și menține legătura internă dintre tată și fiu. De aceea, personajul maestrului Sergiu Celibidache trăiește pe interior atât de conflictual perfecțiunea. Pe de-o parte, el simte că nu poate face nici un fel de compromis în fața perfecțiunii și plătește (la propriu!) scump pentru acest deziderat. În același timp, știe că această crudă cerință de a atinge perfecțiunea riscă să atace chiar legătura cu propriul fiu.
Pentru el, a lăsa ca un concert dirijat de el să fie înregistrat, înseamnă un atac asupra perfecțiunii: pe înregistrare, instrumentele nu se mai aud la fel ca în sala de concert. Perfecțiunea pe care își imaginează că o poate atinge în sala de concert e pătată, e atacată, dacă se permite înregistrarea. Perfecțiunea, pentru Celibidache, nu înseamnă doar un etalon profesional, ci trimite chiar la legătura cu tatăl său. Asprimea, cruzimea chiar, interzicerea compromisului, toate aceste însușiri pe care le comportă perfecțiunea, amintesc de vocea tatălui său. Un tată pe care l-a părăsit în realitatea exterioară, dar o voce a tatălui care continuă să existe în lumea interioară a fiului, o voce care, până la urmă, ajunge să-i dicteze viața.
Exigențele maestrului în ceea ce privește înverșunarea sa de a nu înregistra, m-au dus cu gândul la cuvintele lui Cronenberg “when you record a moment, you record the death of the moment”. Exact asta se joacă aici: moartea. Imprimarea, pentru Sergiu Celibidache, înseamnă moarte. Înseamnă distrugerea unicei forme de legătură pe care simte că o mai are cu tatăl său.
Tocmai de aceea cred că apariția cravatei, spre finalul filmului, are o semnificație deosebită în economia filmului. Și asta nu pentru că spoilează, așa cum au lăsat să se înțeleagă cei care au caricaturizat acest moment, ci pentru că (re)apariția cravatei, la momentul la care ea apare, semnifică “dezlegarea” fiului de tatăl său și lăsarea în urmă a unui destin care ar fi adus doar repetiție și înfrângere în fața forțelor inconștiente.
Cravata, cum e văzută și trăită de Sergiu la final, nu mai e un mijloc care înnoadă (nodul cravatei), ci e ceva care dezleagă. Iar această dezlegare, care înseamnă uciderea perfecțiunii și, până la urmă, uciderea tatălui din interiorul său, e cea care va permite apropierea cu iubire și afecțiune de propriul fiu.
Foarte frumos final, emoționant, reparator și luminos. Maestrul Celibidache eliberat de povara perfecțiunii (adică a vocii crude din interior asociată cu tatăl său!), capabil să îl vadă cu adevărat și să se apropie cu afecțiune de propriul fiu. Fiu căruia îi va permite să înregistreze și să regizeze un film al destinului transgenerațional despre bărbații din familia sa. Fiul Serge nu mai simte că a înregistra înseamnă a muri sau a omorî, ci vede în asta o punte între generații care să asigure o continuitate și care să onoreze memoria precedesorilor săi.
Serge, v-a ieșit, bravo!
PS: până și simplul fapt că spectatorii nu s-au mai grăbit să se ridice de pe scaune de îndată ce genericul a început să curgă pe ecran (ce prost obicei!), ci au rămas să asculte muzica până la final, recomandă acest film!
PS2: Impresia mea e că cei care au atacat prin ironie sau devalorizare acest film se apără, în acest fel, de conținutul afectiv (intens, da, tulburător, da, poate prea familiar) pe care îl trezește filmul.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
