Pe 19 noiembrie, în 1923, s-a născut una din marile figuri feminine ale psihanalizei, Piera Aulagnier. Ea a teoretizat conceptul de “violență”, introducând o observație extrem de valoroasă: o doza de violență, așa cum o teoretizează ea, este necesară constituirii subiectivității umane și a raportului cu realitatea. Aulagnier extinde noțiunea de violență mult dincolo de agresivitatea fizică, vorbind despre violențele psihice implicate în procesul de subiectivare.
Ce înseamnă „violența” la Aulagnier?
Pentru Aulagnier, violența apare ori de câte ori asupra psihicului copilului se impune ceva cu care acesta nu poate dialoga, nu poate negocia și nu poate simboliza.
Este o violență:
* neintenționată de multe ori,
* inerentă procesului de dezvoltare,
* dar care poate deveni traumatică dacă nu este însoțită de funcția de „translator” a adultului.
Există 3 forme fundamentale de violență în gândirea Aulagnier
- Violența primară: este inevitabilă și ține de simplul fapt că bebelușul este introdus în lumea semnificațiilor adultului. Violența primară se referă la:
* Adultul „vorbește în locul copilului” înainte ca acesta să poată vorbi.
* Mama / îngrijitorul interpretează stările copilului, proiectează sensuri asupra plânsului, gesturilor etc.
* Această „invazie” este necesară pentru constituirea psihică.
Violența primară este fondatoare: fără ea nu ar exista subiect.
2. Violența secundară: apare atunci când adultul își impune propriile semnificații într-un mod rigid, fără a ține cont de trăirile copilului.
De pildă, părintele nu recunoaște emoțiile copilului („Nu ești trist!”, „Ți se pare, nu te doare nimic!”). Sau părintele nu lasă copilul să-și formeze propriile reprezentări. Sau i se impun anumite interdicții fără explicații simbolizabile.
Violența secundară perturbă dezvoltarea, dar nu este obligatoriu traumatică dacă există spațiu ulterior de simbolizare.
3. Violența terțiară: este cea mai gravă și are consecințe traumatice.
Adultul neagă sau distruge dreptul copilului de a avea propriile sensuri, propriile percepții și propriul adevăr psihic.
Se întâlnește în:
* situații de abuz
* părinți psihotici sau cu funcționare masiv intruzivă
* contexte în care copilul este forțat să trăiască o realitate dictată de adult, contrară percepției sale (de ex., în sectele religioase).
Violența terțiară atacă nucleul identității — copilul învață că ceea ce simte sau gândește este interzis, invalid, periculos. Gândirea însăși devine interzisă deci va exista un atac masiv asupra realității și a capacității de simbolizare. Aici, pericolul psihotic pândește de după ușă.
Violența terțiară se transmite adesea între generații. Adulții care au fost privați de dreptul de a gândi, tind să retrăiască și să repete această privațiune.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
