În timp ce supradiagnosticarea reprezintă un impediment real în domeniul sănătății mintale, consider că psihodiagnosticul este o bornă teoretică și clinică de la care nu se poate abdica. Dacă unii consideră că relația (terapeutică) este centrală și transformativă într-o psihoterapie, alții, dimpotrivă, se folosesc de jargonul psi tocmai pentru a se apăra de ceea ce aduce relația din cabinet și care, da, de multe ori este copleșitor pentru terapeut.
Adevărul este undeva la mijloc, cred. Relația fără o gândire clară care să integreze diagnosticul, teoria și afectul este o simplă mimă de-a terapia care a făcut posibilă propulsarea în acest domeniu a “specialiștilor” care au ajuns astfel doar pentru că se folosesc natural de propria capacitate de carismă și seducție. Riscul este, chiar cu bunele intenții ale clinicianului, să se plonjeze, fără știință, în dinamici transferențiale care nu doar că nu îl vor ajuta pe pacient, dar e foarte probabil să-i dăuneze.
Pe de altă parte, supraintelectualizarea, gândirea analitică mereu conectată teoretic, riscă să piardă mult din capacitatea de reverie atât de necesară analistului (capacitate de reverie care trimite (și!) la neutralitatea atât de contestată de prietenii antifreudieni) și să se transforme într-o masturbare intelectuală care izolează complet dimensiunea afectivă în cuplul terapeut-pacient. Nici asta nu e terapie, nici asta nu e psihanaliză.
Psihodiagnosticul psihodinamic, căci pe el îl consider util și cu el lucrez, are rol conținător și oferă sprijin, direcție și structură în navigarea mărilor învolburate, adesea întâlnite în cabinet.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
