Ranile psihice, asemenea ranilor fizice, au nevoie sa fie oblojite si vindecate. Atat ranile fizice cat si ranile psihice au tendinta naturala de a se vindeca singure. Cu cat insa creste compexitatea lor, cu cat creste gradul de disconfort pe care le produc asupra propriului organism si asupra relatiilor importante, cu atat ele pierd din capacitatea de autovindecare si necesita o interventie exterioara tamaduitoare.
In procesul de vindecare al ranilor emotionale este necesara intelegerea lor. Ma refer aici la intelegerea intelectuala, rationala a originii lor, a dinamicii si a scopului lor. Aceasta este situatia in care lectura unei carti, a unui articol aduce uneori lumina in propriile tenebre ale psihicului si ne ajuta sa intelegem mai bine propria suferinta afectiva. In acest caz, ne identificam cu un anumit continut pe care l-am citit sau pe care l-am vazut, identificare ce ne ajuta sa ne apropiem de propriul continut psihic si sa-i dam, intr-o masura, un sens. In acelasi fel, atunci cand intalnim oameni cu experiente similare noua, oameni cu rani emotionale care seamana cu ale nostre, identificarea in acest aspect cu ei si cu experienta lor ne aduce mai aproape de intelegerea rationala a propriei noastre experiente afective.
Intelegerea intelectuala, rationala a suferintei psihice este un aspect important in procesul de vindecare. E necesar sa intelegem cum s-au cristalizat ranile psihice, care e rolul si semnificatia lor. Constientizarea rationala a adevarului e necesara pentru vindecarea suferintei psihice, insa nu e suficienta. Cineva poate sa fi ajuns singur la intelegerea unor aspecte din istoria personala, din dinamica relatiilor familiale, din propria contributie la crearea si intretinerea unor rani emotionale. Aceste adevaruri ii aduc o eliberare, insa rana, desi inteleasa rational, continua sa doara. Probabil ca aceasta persoana, foarte inteligenta si foarte capabila intelectual, si-a folosit mintea, inca din copilarie, intr-un mod in care s-o ajute sa faca fata presiunilor interne si externe. Mintea, capacitatea de a rationa, de a cunoaste din punct de vedere intelectual adevarul, a fost ca un far calauzitor. Adesea, aceasta persoana cunoaste cu precizie cauzele suferintei sale psihice. Gaseste raspunsuri satisfacatoarea la intrebarea “de ce”, insa aceasta intelegere intelectuala nu compenseaza durerea afectiva. Stie de ce, insa nu poate opri suferinta.
Acesta este un exemplu graitor al faptului ca intelegerea rationala, intelectuala a adevarului despre noi insine nu este suficienta pentru vindecarea suferintei psihice. Vindecarea implica nu doar cunoasterea rationala, ci si intelegerea afectiva si, mai ales, elaborarea afectiva. Iata de ce, de pilda, cineva poate consulta un psihoterapeut pentru ca un anume simptom psihic, sa zicem o fobie de avion, il deranjeaza. Impreuna cu terapeutul descopera, dupa un timp, ca fobia sa de zbor are legatura cu relatia lui de cuplu si ca fobia reprezinta o deplasare, o deghizare a problemelor traite in relatia de cuplu. Dupa aceasta constientizare importanta, pacientul se simte usurat si se asteapta ca simptomul sa dispara. Dar constata cu surprindere ca, la urmatorul zbor, fobia este inca prezenta. Din punct de vedere intelectual, el intelege originea si sensul suferintei sale. Din punct de vedere afectiv, probabil ca e nevoie de o elaborare care sa necesite mult mai mult timp.
Cititi De ce intr-o psihoterapie se si sufera
Ratiunea si capacitatea de a ne folosi intelectul se pot dezvolta inaintea capacitatii de procesare afectiva. Din acest punct de vedere, utilizarea mintii a constituit un mijloc de a ne apara de afectele dureroase pe care le-am experimentat intr-o existenta frageda. Prin urmare, procesele mentale s-au maturizat poate chiar intr-un timp alert, in timp ce procesele afective au ramas slab dezvoltate sau chiar blocate. O situatie de acest fel intalnim, de exemplu, in disocierea traumatica in care persoana reuseste sa proceseze intelectual suferinta si astfel sa depaseasca, intr-o masura, efectele traumei dar, in acelasi timp, accesul catre procesarea si elaborarea afectiva sa fi ramas blocat. Daca trauma a avut loc in copilarie, persoana reuseste, la varsta adulta, sa ajunga la maturitate intelectuala si chiar sa exceleze in a-si folosi inteligenta, dar, in acelasi timp, din punct de vedere afectiv, sa retraiasca la nesfarsit evenimentul traumatic.
Ranile psihice pot fi vindecate in urma unui proces laborios si de lunga durata in care intelegerea rationala sa o completeze pe cea afectiva, in care echilibrul psihic sa fie restabilit sau construit.
Sursa foto: https://gumroad.com/
Poti sa ne explici in detaliu procesul de elaborare afectiva?
Un proces laborios, de ani de zile si carute de bani dati pe terapie :)))
Compasiunea fata de tine, de tine ala care suferi, sa iti oferi afectiune singur, fara sa te mai blamezi ca ai gresit ceva, ca ai ales din nou la fel, sa te simti vinovat, cu regrete. Pur si simplu, existi, esti un om fain pt ca existi, te doare si te mangai, emotiile vin din copil, iar tu, adultul esti alaturi de copil si spui stop criticilor parintelui. Compasiune.
Caut si eu raspuns la intrebarea asta, de mult. Dar…cum se face sa iti dai afectiune singur? Mai ales cand nu ai avut in jurul tau nici un exemplu de persoana matura emotional, de unde iei exemplul? Cum faci sa intelegi ce ai de facut pe dinauntru? Cum faci sa nu te mai critici, avand in vedere ca este singurul lucru pe care sti sa il faci? E ca si cum ai vrea sa comvingi un peste, care a trait toata viata lui in apa, ca pasarile zboara, si respira fara apa. Te poate crede la nivel rational, dar cum va fi in stare sa inceapa macar sa creada ca ar putea zbura si el? Pentru ca in mintea unei persoane care nu stie exact ce si cum sa faca ceva natural pentru altii, el se simte fix ca pestele din exemplu, iar presiunile celorlalti ca poate si el, dar nu vrea (asta e cea mai crunta acuzatie dupa mine), fac si mai rau intregii stime de sine.