Cei mai mulți dintre cei afectați de o patologie psihică severă sunt convinși că ei se află de partea binelui și a dreptății. Nu au îndoieli, ci doar convingeri. Nu sunt sceptici cu privire la propriile idei după care își ghidează existența și refuză autoreflecția. Găsesc raționalizări pentru orice le justifică ideile și nu sunt capabili de a se îngrijora sau de a le păsa în mod autentic de o altă ființă umană, deși asta predică la nesfârșit. Mimează capacitatea de gândire și de analiză, fapt pentru care au succes la masele nefamiliarizate cu gândirea critică. Folosesc manipularea, forța (nu neapărat fizică) și seducția pentru a câștiga admiratori.
Sunt spirite necrofile, cum le numea Erich Fromm, adică sunt iubitori de moarte. Viața veșnică pe care o propovăduiesc servește aceluiași scop mortifer, de fapt, iar armele și înarmarea justifică moartea oamenilor, câtă vreme sunt folosite în scopul unui “Bine” suprem (întotdeauna vag definit!). Mai mult, într-o mișcare subtilă perversă, confiscă discursul biofil care stă la baza creștinismului, de pildă, deturnându-l în favoarea propriei ideologii care instigă la ură, la lipsă de libertate și de alegere individuală, la dispreț față de creștere și viață și care legitimizează violența și segregarea.
Această dinamică se explică, din punct de vedere psihic, prin trei mecanisme inconștiente (deși pot fi uneori preconștiente sau chiar conștiente) utilizate preponderent:
1. Clivajul psihic
Face referire la imposibilitatea de a accepta părțile rele, distructive din ei. Lumea internă și cea exterioară sunt percepute doar în bună sau rea, iar ei se simt exclusiv buni. Mimează vinovăția referitoare la invidia sau ura din ei și/sau o evacuează rapid recurgând, manifest, la false acte de pocăință și reabilitare a propriilor păcate. În realitate, ei nu sunt capabili să simtă vinovăție și dorință de reparație pentru că nu se simt răi sau ca având potențial de a-i răni pe ceilalți. Celălalt nu există ca entitate separată cu afecte, gânduri și acțiuni separate. Cu alte cuvinte, pentru ei, empatia e un “concept progresist care a făcut mult rău omenirii”.
2. Proiecția
Pentru că lumea interioară și cea externă se împart în bună sau rea, fară nuanțe, iar ei se consideră exclusiv buni, atunci tot răul e proiectat în afară. Tot ce e intolerabil în interior este atribuit exteriorului. E ușor astfel de ghicit că ceea ce condamnă și încearcă să combată la ceilalți are de-a face, de fapt, cu părți din ei înșiși negate și expulzate în afară. Dacă răul se află în afară și trebuie exterminat, asta întreține și legitimizează ura și trecerile la act distructive pe care le au, dar pe care le neagă, proiectând, din nou și din nou, asupra celorlalți. E un cerc vicios.
3. Identificarea proiectivă
Aici se află poate cel mai dificil și subtil mecanism întâlnit în patologiile severe pentru că el e greu de identificat și și mai greu de înțeles. Dacă într-o primă fază este proiectat în afară ceea ce a fost clivat în interior, într-o etapă ulterioară se întâmplă ceva foarte interesant. Vehemența și forța proiecției găsește, la un moment dat, un ecou în celălalt. La noi există o sintagmă care explică destul de bine ce înseamnă identificarea proiectivă: “dacă ți se spune de mai multe ori că ești beat, du-te și te culcă”. Adică, dacă cineva repetă cu insistență și tact că ești rău și greșit, la început te poți împotrivi, dar, în cele din urmă, se poate întâmpla chiar să ajungi să te identifici cu ideea că ești rău și, mai mult, să te porți ca atare.
Alt exemplu este cel în care cineva te acuză că ești furios, de pildă, fără ca tu să simți furie. Insistând și continuând cu insinuări subtile și consecvente, ajungi să te înfurii și să izbucnești într-un fel în care chiar ajungi să te faci vinovat de ceea ce ai fost acuzat în primă instanță. La nivel psihic inconștient, ajungi să te identifici cu ceea ce e proiectat în tine. Conținutul celuilalt, clivat și proiectat, ajunge să te locuiască.
Problema este că, prin identificare proiectivă, se repetă din nou cercul vicios, iar celui care folosește acest mecanism i se reconfirmă că celălalt e rău, agresiv sau nebun.
Acest mecanism explică, de pildă, reacția multora din “tabăra adversă” la asasinatul lui Charlie Kirk și care amplifică riscul unui război civil, cu consecințe devastatoare pentru întreaga lume. Unii “din tabăra adversă” au văzut asasinatul ca un fel de crimă necesară sau, în orice caz, ca ceva ce s-a întors împotriva tocmai a aceluia care a susținut cu mare înflăcărare dreptul la port-armă. Problema cu o astfel de exprimare a ceva ce, până la urmă, este adevărat, este că riști să fii catalogat tocmai ca unul care trece cu vederea, care justifică sau care chiar jubilează la moartea unui om, atâta vreme cât nu e “de-al lui”. Ceea ce, desigur, va duce la o și mai radicală polarizare, la și mai multă proiecție și la și mai multă ură.
Cert e că patologia severă, îndeosebi cea care comportă aspecte necrofile, nu poate fi depășită prin violență și nici prin argumente raționale care încearcă să convingă. E nevoie de existența unei tendințe suficient de consecvente și cu largă răspândire care să reducă scindările psihice și pe cele dintre oameni și care să facă posibilă reinvestirea afectivă și socială a vieții, a libertății și a creșterii.
ps: test scris în urma morții activistului Charlie Kirk
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
