În zilele noastre se abuzează adesea de conceptul de ” traumă “. Orice discomfort, neplăcere, frustrare sau, pur și simplu, exigență a realității devine o traumă sau o potențială traumă. Vulgarizarea acestui concept are ca efect tocmai crearea unei și mai mari confuzii în ceea ce privește înțelegerea experiențelor traumatice.
Dincolo de toate acestea, un indicator sigur pentru traumă este incapacitatea persoanei de a-și aminti episodul sau experiența traumatică. Sau, dacă totuși există reprezentări, conținutul afectiv cu care este relatată experiența este în disonanță clară cu ceea ce a fost povestit (de ex. femeia/bărbatul care a suferit un abuz fizic repetat și constant în copilărie și care vorbește despre asta cu o detașare emoțională bizară, sau râde, sau supraraționalizează etc.) În același timp, caracterul traumatic se ghicește în experiențe de viață din prezentul persoanei care ajunge să aibă comportamente sau sentimente care îi par străine și stranii. O analiză profundă arată, dimpotrivă, că este vorba, de fapt, despre ceva foarte familiar trăit/simțit anterior.
Tot ceeea ce a fost traumă are tendința de a se repeta. Persoana ajunge astfel sa pună în act fie sub forma unor situații de viață, fie sub forma unor trăiri afective, scene vechi, uitate și complet inconștiente.
Un pas crucial pentru vindecare este amintirea experienței traumatice și legarea afectelor simțite inițial și care au fost uitate/clivate/negate de experiența traumatică. Doar așa poate fi oprită repetiția și destinul tragic de perpetuare a traumei.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
