Zilele astea se poartă… trauma. Trauma ca modalitate de “a agăța” “gagici” și “gagei”. Dacă până mai ieri se încerca impresionarea potențialului partener prin aspect fizic, mașină la scară, bani în cont sau număr de facultăți, azi asistăm, cu o atitudine de mirare și de indignare (eu, cel puțin), la o tendință care le-a surclasat cu lejeritate pe celelalte și ale cărei implicații psihologice la nivel individual și colectiv merită o atenție sporită.
Fete care se topesc când aud de la bărbatul cu care au ieșit la prima întâlnire cum mama l-a părăsit de mic și a rămas pe mâna unui tată violent și alcoolic; băieți care fantasmează de la a doua întâlnire că “o s-o facă om” pe fata care le povestește despre istoricul ei de automutilare și despre tendințele ei compulsive de a se înhăita cu bărbați “perverși narcisici”. Suferința psihică, nu cea cumințică, nevrotic-existențială, ci suferința “adevărată”, cea traumatică și traumatizantă, împachetată frumos și vândută pentru beneficii sexuale, sociale, financiare. În fața unui astfel de scenariu îți vine fie să plângi, fie să râzi, în funcție de “vibrația energetică” în care te afli. Lăsând gluma la o parte, vă propun o reflecție asupra fenomenului, îngrijorător, în opinia mea, și cu repercusiuni care fragilizează și deteriorează mai degrabă decât să întărească relațiile interumane.
Și mai îngrijorător mi se pare că această tendință a cuprins și lumea așa-zișilor psihoterapeuți (îi numesc așa pentru că eu consider că sunt niște închipuiți care nu au habar ce înseamnă meseria asta și cum se practică ea). “Specialiști” care trâmbițează public despre trecutul lor traumatic, despre abuzuri fizice prin care au trecut, violuri, violență psihică și fizică în familiile de origine, cu scopul de a vinde. De a vinde ședințe de terapie, retreat-uri, cursuri, programe, bilete la Ateneu despre “vindecarea copilului interior”, cărți etc. Și lumea din jur mesmerizată și făcând coadă la ușile “marilor traumatizați vindecați”, și care știu ei cum să te scoată din groapa pierii, pentru că, nu-i așa, ei au fost acolo, dar s-au ridicat. Și dacă ei au reușit, poți și tu. Doar asigură-te că ai un cont gras în bancă, de restul se ocupă ei. Oameni dragi care citiți acum, e dur ce zic eu aici, dar asta se numește manipulare. Se numește seducție (perversă!) și riscul abuzului (și al retraumatizării, deopotrivă!) e după colț. Din punctul meu de vedere, acest comportament, cu toate consecințele devastatoare pe care le provoacă, nu e foarte diferit de abuzul sexual recent ieșit la iveală și comis de un mare guru al psihoterapiei românești și despre care a vuit toată presa zilele trecute. Este extrem de îngrijorător ceea ce se întâmplă și cred că avem datoria să gândim și să ne gândim împreună la acest fenomen tot mai răspândit.
Fenomenul nu e unul foarte nou, deși în România abia a ajuns de puțini ani. El a apărut cu precădere în Statele Unite, mai cu seamă odată cu răspândirea mișcării religioase neo-protestante. Întâmplarea (sau determinismul, îmi șoptește vocea mai freudiană din mine) face să fiu foarte familiarizată cu una dintre practicile considerate cheie de boltă în ritualurile religioase neo-protestante. Este vorba despre așa-numitele “experiențe pe calea îngustă”. Protestantismul, în esența lui, a reformat și a revoluționat teologia și practica religioasă de până la apariția lui. Însă ceea ce a urmat și s-a transformat în neo-protestantism, a confiscat acest spirit și l-a capitalizat. Religia a devenit consum, iar scopul suprem a devenit negoțul de suflete omenești. Promisiunea muritorului era cea a unui cec în alb la intrarea în Rai, în timp ce conturile și burțile evangheliștilor creșteau. Când lumea a inceput să devină suspicioasă, a apărut așa-numita teologie a prosperității în care acumularea de bani nu mai era văzută ca un păcat, ci era dovada harului divin. Whatever works, cum ar spune dragul de Woody Allen, treaba trece, leafa merge.
Întorcându-ne la “experiențele pe calea îngustă”, practica era asta: oamenii se adunau la biserică, și, periodic, în cadrul programului de închinare (foarte important și strict reglementat în ritualurile din neo-protestantism), li se cerea să împărtășească, public, în fața credincioșilor prezenți, “experiențele cu Dumnezeu” pe care le-au avut recent și în care s-a văzut la lucru “Mâna Domnului și harul Său”. Ok, veți întreba, ce e greșit în asta? Oamenii au tendința naturală de a împărtăși cu ceilalți experiențele personale. Nimic greșit până aici, dar fiți atenți în continuare pentru a sesiza unde se termină împărtășirea și unde începe manipularea.
Cei care impresionau cel mai mult cu experiențele lor erau marii foști păcătoși, marii traumatizați am spune astăzi. Foști violatori, alcoolici, delincvenți chiar, care mărturiseau de la amvonul bisericii cum “l-au cunoscut pe Isus” și cum s-au pocăit, “praised be The Lord!”. După aceste mărturisiri cu cât mai miraculoase cu atât mai “exploatate”, urma un “apel” asupra inimii și conștiinței oamenilor din bancă. Oamenii, mișcați pe interior de ceea ce tocmai auziseră, erau chemați în față, la amvon și li se cerea să se “consacre”, să își dedice viața, atunci și acolo, Domnului. Un act de afirmare sau reafirmare a credinței și a angajamentului față de Biserică. După asta, urma ceva și mai interesant: era făcută o colectă. În timp ce o muzică emoționantă se auzea pe fundal, un coș trecea printre rândurile cu enoriași și se umplea cu bănuți. Fiecare dădea în funcție de cât îl lăsa buzunarul, dar mai ales în funcție de cât fusese de impresionat de mărturisirile de credință auzite anterior.
La auzul “experiențelor” marilor foști păcătoși convertiți, atitudinea enoriașilor era de două feluri: unii gândeau în sinea lor precum fariseul din pilda lui Isus, fariseu care se ruga în templu mulțumind lui Dumnezeu că nu e ca vameșul de lânga el. Oripilați și poate ușor disprețuitori, se delimitau în interiorul lor de marele păcătos, cu o atitudine declarată sau nedeclarată de superioritate morală. Dar mai intra ceva în joc aici, ceva mult mai interesant. Omul care auzea despre minunile din viața unuia care fusese pe fundul gropii, care, traumatizat fiind, ajunsese să mintă, să fure, să preacurvească sau să spele bani, acest om de rând, pentru care “marea lui traumă” era poate doar aceea de a se fi născut într-o familie în care părinții îi mai dădeau cate-o palmă la fund sau mai ridicau tonul, iar marile lui păcate constau în a se uita după femei frumoase pe stradă sau, într-un act de maximă rebeliune adolescentină, de a fura o ojă dintr-un magazin, acest om începea să tânjească, în interiorul lui, după o traumă mai mare care să îi ofere un statut mai special. Pentru că, nu-i așa, tot în Biblie zice că unde s-a înmulțit fărădelegea, acolo s-a înmulțit și harul. Și, iacătă, cum tanti Maricica, aproape că se lasă călcată de mașină (inconștient, desigur, atunci când traversează strada fără să se asigure) doar ca să aibă ce povesti la Biserică despre cum Dumnezeu a făcut o minune și a scăpat-o de la moarte. Sau, mai puțin inocent, nenea Vasile, care, până atunci păstrase doar pentru propria fantezie scenariile sexuale pe care le avea cu femei necunoscute, să înceapă să pună în act aceste scenarii, ajungând să hărțuiască tinere femei. Doar pentru a-și justifica ulterior comportamentul de păcătos pentru care harul Domnului e de ajuns, că doar a salvat El perverși și mai mari decât el.
Vedeți unde bate argumentația mea? În timp ce era încurajată împărtășirea publică a celor mai întunecate traume și păcate, efectul era nu de a le suprima, ci de a le perpetua. Și de a le exploata, afectiv și financiar.
Dacă acest fenomen e deja unul bătătorit in America neo-protestantă și e folosit în toate schemele în care se caută să se vândă ceva (inclusiv președinția), la noi abia a început să ia amploare. Și nu mai e folosit doar în biserici, ci peste tot. Spune-mi ce traumă ai ca să-ți spun cât succes vei avea.
Problema cu psihoterapeuții care își etalează public trecutul traumatic ca pe un colier de preț, e dată nu doar de încălcarea codului etic al profesiei, ci de perpetuarea unui mecanism care, în loc să te ajute să te vindeci (poate, da, în urma unei traume, care există și e cât se poate de reală), o legitimează și îi împuternicește efectele comportamentale distructive. Și, mai pervers, o face dezirabilă și căutată inconștient de cel cu vulnerabilități narcisice care are nevoie să se simtă văzut și să se simtă special.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
