Urmăresc de ceva vreme cazul lui Lindsay Clancy, mai cu seamă procesul în care femeia a fost judecată pentru uciderea celor trei copii ai săi. Acest caz aduce în lumina reflectoarelor, încă o dată, boala psihică și dificultatea cu care se poate stabili un diagnostic psihiatric, mai ales post-factum și, totodată, hibe serioase ale sistemului medical, și nu vorbim despre sistemul medical românesc, ci despre cel american. Acest caz e interesant de urmărit și pentru polarizarea pe care a produs-o în societate și pentru polarizarea pe care a produs-o chiar între specialiștii în sănătate mintală care s-au uitat la acest caz. Din păcate, e foarte greu să stabilești doar pe baza faptelor și a unor impresii ale unor oameni care au cunoscut femeia tot ceea ce se afla în interiorul ei și să construiești un tablou care să explice motivația și dinamica faptei. Personal, am fost interesată îndeosebi de ceea ce în psihopatologie se numește diagnostic diferențial, care, neputând fi stabilit în ceea ce o privește pe femeia în cauză, a dus la imposibilitatea de a se ajunge la un verdict clar și unanim. Dar s-o luăm de la început…
Rezumat al cazului Lindsay Clancy
Lindsay Clancy, fostă asistentă medicală în obstetrică din Massachusetts, și-a ucis cei trei copii, Cora, Dawson și Callan, la locuința familiei din Duxbury, la 24 ianuarie 2023, strangulându-i cu o bandă de exerciții. Ulterior, a încercat să se sinucidă sărind de la fereastra de la etajul al doilea. A supraviețuit, dar a rămas paralizată de la brâu în jos. Faptele materiale nu au fost contestate în proces. Disputa principală s-a dus în jurul ideii dacă era sau nu penal responsabilă în acel moment.
Procesul din 2026 s-a încheiat la 4 septembrie cu un mistrial, după ce juriul nu a ajuns la un verdict unanim. Prin urmare, nu există, până la 14 septembrie 2026 (momentul redactării acestui articol), o hotărâre penală definitivă care să stabilească dacă Clancy era sau nu iresponsabilă penal.
Istoricul medical și tratamentul anterior
Din mărturiile prezentate în instanță reiese că, în lunile de după nașterea celui mai mic copil, Clancy a avut:
- insomnie și perioade în care nu dormea;
- anxietate severă;
- depresie, lipsă de energie și senzația de lipsă de speranță;
- gânduri intruzive pe care le descria ca fiind noi și înspăimântătoare;
- idei suicidare persistente;
- preocupări privind efectele adverse și dependența de unele medicamente;
- dificultăți în găsirea unei scheme terapeutice stabile.
Ea a apelat la mai multe forme de ajutor: tratament psihiatric ambulatoriu, un program perinatal în Rhode Island și o internare de aproximativ cinci zile la McLean Hospital. În timpul îngrijirii au fost prescrise mai multe medicamente psihiatrice, inclusiv antidepresive, benzodiazepine, antipsihotice și alte medicamente pentru somn sau anxietate. În instanță s-a discutat despre aproximativ 13 medicamente prescrise de furnizori diferiți, fără ca un singur clinician să pară să aibă imaginea completă a tratamentului.
O asistentă psihiatrică a relatat că Clancy i-a scris despre „gânduri intruzive” și „lipsă totală de speranță”, dar nu știm ce natură aveau aceste gânduri și nici despre felul în care aceste gânduri au alterat sau nu percepția asupra realității. Femeia a fost îndrumată apoi spre un nivel mai intens de îngrijire după ce a exprimat idei suicidare persistente. Într-un program postpartum i s-a recomandat să renunțe la Seroquel, iar reducerea dozei a fost ulterior discutată cu furnizorul ambulatoriu. Nu rezultă însă din sursele publice că o singură schimbare de medicament ar fi cauzat comportamentul criminal. O asemenea concluzie nu poate fi susținută de datele disponibile.
Psihiatrul Jennifer Tufts a declarat că a avut 14 ședințe de telemedicină cu Clancy, dar nu a avut acces la dosarul medical complet și nu a solicitat toate înregistrările tratamentelor anterioare. Ea a spus că, la ultima ședință, pe 23 ianuarie 2023, Clancy părea deprimată, anxioasă, amorțită emoțional și fără motivație, dar că dormea aparent acceptabil. Tufts a mărturisit și că nu știa atunci că pacienta apelase de două ori la o linie telefonică pentru prevenirea suicidului.
În schimb, mai mulți clinicieni care au interacționat cu Clancy înainte de crime au spus că nu observaseră semne clare de psihoză sau manie și că ea nu le comunicase intenția de a-și răni copiii. Această divergență este centrală pentru că apărarea a interpretat tabloul retrospectiv ca pe o psihoză postpartum severă, în timp ce acuzarea a susținut că era vorba de depresie severă, eventual asociată cu tulburare bipolară, dar fără pierderea capacității de a înțelege realitatea sau de a controla acțiunile.
Ipoteza de psihoză postpartum
Apărarea a susținut că Clancy suferea de psihoză postpartum, asociată cu tulburare bipolară, și că acționa sub influența unor deliruri și halucinații. Psihiatrul criminalist Phillip Resnick, martor al apărării, a afirmat că ea era „clar psihotică” în ziua crimelor și că relatase ulterior auzul unei voci care îi poruncea să-și omoare copiii. El a interpretat cazul ca implicând atât filicid psihotic, cât și ceea ce literatura forensică numește uneori filicid „altruist”, dat de ideea delirantă că moartea copiilor ar fi, paradoxal, în interesul lor.
Procuratura a contestat această interpretare. Experții acuzării au susținut că Clancy suferea de o boală mintală gravă, dar că depresia și eventualele simptome de dispoziție nu implică automat incapacitatea de a distinge binele de rău sau de a-și controla conduita. Un punct important este că existența psihozei, chiar dacă ar fi demonstrată, nu rezolvă singură problema juridică a responsabilității penale.
Din punct de vedere clinic, psihoza postpartum este o urgență psihiatrică foarte rară, cu debut de obicei în primele zile sau săptămâni după naștere și care include:
- deliruri;
- halucinații auditive sau vizuale;
- paranoia;
- confuzie și dezorganizare;
- insomnie severă;
- agitație și iritabilitate;
- simptome maniacale sau depresive;
- perioade de aparentă luciditate între episoade.
Colegiul American al Obstetricienilor și Ginecologilor descrie psihoza postpartum drept o afecțiune foarte rară și gravă, cu risc crescut în contextul tulburării bipolare, al antecedentelor psihotice, al privării de somn și al întreruperii rapide a tratamentului stabilizator al dispoziției. Poate include deliruri „altruiste” referitoare la sinucidere, omor sau uciderea copilului și necesită intervenție psihiatrică imediată, de regulă spitalizare.
Estimările medicale variază, dar sursele clinice citate în materialele publice plasează frecvența aproximativ la 1–3 cazuri la 1.000 de nașteri sau, în unele estimări, 0,1–0,2% dintre nașteri. Majoritatea femeilor cu această tulburare nu își rănesc copiii. Cu tratament rapid, prognosticul poate fi bun. Tratamentele utilizate includ litiu, antipsihotice și, în cazuri severe sau rezistente, terapia electroconvulsivă.
Psihoza postpartum nu este același lucru cu depresia postpartum. Depresia poate produce disperare, anxietate, vinovăție, gânduri suicidare și uneori gânduri intruzive că ai putea face rău copilului, dar persoana recunoaște adesea că aceste gânduri sunt nedorite și iraționale. În psihoză, convingerile delirante sunt trăite ca adevărate, iar capacitatea de testare a realității poate fi profund afectată.
Ce se poate spune din punct de vedere psihiatric despre cazul concret
Pe baza mărturiilor publice, cazul pare să includă o combinație de: depresie și anxietate perinatale severe; insomnie și posibilă privare cronică de somn; idei suicidare și gânduri intruzive; tratament medicamentos fragmentat și schimbat frecvent; posibilă tulburare bipolară, ipoteză menționată de unii clinicieni și susținută retrospectiv de expertul apărării; o posibilă decompensare psihotică acută, susținută de apărare, dar negată sau neidentificată de unii dintre clinicienii care au tratat-o înainte de crime.
Nu este posibil, pe baza informațiilor publice, să se stabilească retrospectiv cu certitudine dacă femeia era sau nu afectată de psihoză în momentul comiterii crimelor. Clinicienii care au văzut-o înainte de 24 ianuarie 2023 nu au documentat existența unor deliruri, halucinații sau dezorganizare severă. Pe de altă parte, absența acestor simptome în notele medicale nu exclude complet o psihoză fluctuantă sau mascată, mai ales dacă pacienta nu a dezvăluit anumite experiențe de teamă să nu-și piardă copiii. Experții citați în reportajele publice au subliniat că psihoza postpartum poate fluctua și că unele paciente pot părea funcționale între episoade.
Aici intervine ceva extrem de importat: cum își dă seama clinicianul de diagnosticul corect când mai multe afecțiuni prezintă același tip de simptome? Este vorba despre ceea ce făceam referire la început și care e legat de diagnosticul diferențial. Or diagnosticul corect, cred eu, nu se poate stabili într-o consultație de 15-20 de minute cu specialistul. Uneori, mai ales dacă pacientul are capacitate mare de disimulare, un diagnostic complet și corect poate fi formulat după multiple consultații. Iar asta ține foarte mult de tactul clinicianului și de felul în care informațiile date de pacient ajung să lucreze în interiorul său, al clinicianului, într-o manieră care să-i releve informații și despre ceea ce pacientul NU spune, nu doar bazat pe ceea ce povestește el în consultație. Sigur, ca să ajungi să lucrezi în acest fel, ia timp. Timp fizic, în primul rând.
Sigur că putem propune ipoteze psihodinamice despre conflictul dintre epuizarea reală legată de creșterea copiilor și imaginea de ”mamă perfectă”, mamă care ajunsese să fie extrem de preocupată de somnul bebelușului. Dar asta rămâne o ipoteză care nu poate fi verificată. Altă ipoteză ar fi legată de dificultatea femeii de a recunoaște gânduri agresive sau suicidare, precum și o teamă intensă privind pierderea controlului și separarea de copii. Mergând pe firul acestei ipoteze, crima e posibil să fi fost trăită delirant ca o formă de protecție sau reuniune fuzională. Dar nici aceasta ipoteză nu poate fi verificată acum, darămite confirmată. Cert rămâne totuși un lucru. Sau o întrebare: o funcționare aparent adaptată, ”normală”, poate ascunde o suferință psihică ascunsă cu repercusiuni așa de tragice? Ipotezele propuse mai sus ar fi compatibile cu literatura despre filicid în context psihotic, dar nu demonstrează faptul că acest mecanism a operat în cazul lui Clancy. Mărturia lui Resnick despre ideea că familia ar fi fost mai bine moartă împreună și despre teama că serviciile sociale ar separa copiii de mamă reprezintă o posibilă formulare delirantă retrospectivă, însă ea trebuie evaluată în lumina faptului că a fost furnizată după crime și în cadrul unei apărări juridice.
Problema sistemului medical
Cea mai solidă concluzie care rezultă din mărturiile publice este aceea că îngrijirea medicală a fost extrem de fragmentată. Mai mulți furnizori nu au comunicat între ei. Psihiatrul nu avea dosarul complet. Unele programe nu transmiseseră documentele de externare. Medicamentele erau prescrise și ajustate în contexte diferite. Nu exista aparent un plan terapeutic integrat, cu responsabilitate clară. Evaluarea riscului suicidar și a riscului pentru copii nu pare să fi fost uniformă sau suficient de documentată. În cazul suspiciunii de psihoză postpartum, recomandarea este intervenția imediată și, de obicei, spitalizarea, nu doar urmărirea ambulatorie de rutină.
În același timp, este important să nu se transforme retrospectiv orice depresie postpartum sau orice idee intruzivă într-o psihoză. Gândurile intruzive nedorite sunt foarte frecvente și pot apărea în depresie sau anxietate postpartum fără ca persoana să fie împinsă să le pună în practică. În același timp, simptomele care cresc urgența sunt pierderea contactului cu realitatea, delirurile, halucinațiile, insomnia extremă, mania, dezorganizarea, intenția suicidară și incapacitatea de a proteja copilul.
Concluzie… dar fără final
Cazul Clancy rămâne, medical și juridic, nerezolvat. Există dovezi publice clare pentru o deteriorare psihică severă, idei suicidare, insomnie, tratament complex și acces fragmentat la servicii. Există și o ipoteză clinică plauzibilă de psihoză postpartum asociată cu bipolaritate, susținută de expertul apărării și de interpretarea retrospectivă a comportamentului. Dar există și contraargumente importante. Clinicienii care au tratat-o nu au observat în mod clar psihoză sau manie, iar unele evaluări descriau depresie și anxietate fără intenție violentă declarată.
Mistrial.
În ceea ce mă privește, câtă vreme am urmărit / citit despre acest caz, am avut constant în minte filmul extrem de tulburător al lui Polanski, The Rosemary`s baby (1968), în care personajul principal, o femeie gravidă, dezvoltă ideea că pruncul aflat în burta ei ar fi copilul Satanei. Indiciu contratransferențial? Habar n-am, dar filmul merită văzut!
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
