Vine tata, cu pașii lui de uriaș. Despre un uriaș tăcut numit depresie paternă
Cartea mea preferată pentru copii și care sprijină intrarea celor mici în colectivitate este “Vine tata, cu pașii lui de uriaș”. Fascinantă și luminoasă poveste despre cum tatăl reușește să conțină anxietățile copilului legate de mersul la grădiniță. Ilustrațiile sunt și ele foarte frumoase, inspirate și jucăușe. Ce mai, un deliciu (franțuzesc!) această carte pe care o recomand nu doar părinților și copiilor care se pregătesc să meargă la grădiniță, ci tuturor!
Titlul acestei cărți m-a făcut să mă gândesc la un alt uriaș… uriașul elefant din cameră despre care nu se prea vorbește și, mai ales, despre care nu se prea acceptă să se vorbească. Acest uriaș adormit pentru unii, foarte treaz și la lucru pentru alții, se numește depresia paternă. E lesne de înțeles de ce mama a cam ocupat toată scena atenției celor care s-au ocupat de dinamicile interne ale proaspeților părinți. Cu toate acestea, cercetările arată că figura tatălui este mult mai importantă decât se credea, și asta încă din primele zile de viață ale bebelușului.
Funcția psihică pe care o îndeplinește tatăl în acest triunghi, mamă-tată-copil, joacă un rol definitoriu pentru destinul familiei și, din fericire, este din ce în ce mai studiată și mai bine articulată din punct de vedere teoretic și clinic.
În limba română există o carte recent apărută, pe care o găsesc extrem de valoroasă și care vorbește despre tată, mai precis despre psihanaliza paternității. Este rezultatul unei munci de cercetare laborioase, muncă îmbogățită de experiența clinică a autoarei.
Daniela Luca, autoarea cărții “Tatăl – psihanaliza paternității astăzi” (ed. Litera, 2024), construiește cu o rigurozitate academică specifică ei, cu o atenție fină și cu un talent scriitoricesc rar întâlnit la clinicienii psihanaliști, o imagine complexă a tatălui. Cartea te imersează uneori abrupt, alteori ca într-o survolare, în acest univers întunecat și luminos deopotrivă al experienței parentalității. Mai presus de toate, te ajută să reflectezi și să înțelegi. Fie că ești mamă, tată, fiu, fiică sau specialist. Lucrarea e de citit pe îndelete și cu pixul în mână, o îndeletnicire care nu prea mai există în era scroll-ului, dar o îndeletnicire necesară opririi tăvălugului regresiv care ne-a cuprins.
Redau un fragment care ilustrează dinamica internă a acestui uriaș tăcut și furios numit depresie:
Nașterea unui copil este, deopotrivă, un eveniment potențial traumatic și o scenă aparte, aptă să furnizeze ecranul pe care se proiectează și se resemnifică reprezentările schimbărilor și dezordinile trăite anterior. În aceste “întâlniri nefericite” tată-fiu, între fantasmele din jurul paternității și realitatea acesteia (un spațiu interior și un spațiu exterior), aparatul psihic al bărbatului care devine tată nu mai poate să îndeplinească rolul de conținător al lumii sale interioare. El sucombă “într-un colaps al topicii interne”, chiar într-o regresie în care Eul său nu era clar delimitat în raport cu lumea exterioară.
Tatăl este implicat într-o mișcare regresivă și de rivalitate narcisică cu bebelușul său. El se deconstruiește, se angoasează, somatizează, se prăbușește în depresie, sau dispare, nemaijucând rolul său de terț încadrant al diadei mamă-copil. Propriile sale conflicte și angoase infantile nu îi permit să funcționeze nici ca terț, nici ca dublu matern. Mișcările pulsionale sunt surse de “angoasă catastrofică” (André Carel) și de culpabilitate tiranică. Mișcările de plăcere și de tandrețe resimțite de tată în întâlnirea sa cu copilul, la fel ca și moțiunile autoerotice ale acestuia sau angajamentele sale interactive, sunt percepute și reprezentate ca realizări magice incestuoase ale fantasmelor de dorință. La fel, pulsiunile agresive normale ale bebelușului și ale tatălui sunt trăite de acesta ca o amenințare de realizare a fantasmelor de ucidere. Tatăl cade, astfel, sub imperiul gândirii magice.
Starea depresivă de imobilizare și împietrire apare adesea ca o apărare vitală ultimă împotriva prăbușirii melancolice și a hemoragiei de culpabilitate și rușine. (pag.301-302)
Iată, deci, un uriaș tăcut, dar care se autodevorează pe interior cu o ferocitate distructivă pe care doar depresia o poate da.
Poate că nu întâmplător am asociat cele două cărți. Cumva, ambele au capacitatea de a aduce o perspectivă luminoasă asupra tatălui și a experienței paternității. Una e luminoasă de la început până la sfârșit, alta te poartă prin hățișuri întortocheate și tenebre adânci tocmai pentru că e necesar să le parcurgi pentru a ajunge, în cele din urmă, la luminiș.
Le foarte recomand!
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
