Atacul petrecut la Școala Gimnazială „Ștefan cel Mare” din Bistrița, unde un elev de clasa a VII-a a rănit o profesoară și un alt elev, dincolo de caracterul șocant al gestului, cere multă prudență în formularea concluziilor, cu atât mai mult cu cât lipsesc informații despre istoricul personal psihologic al adolescentului. Informațiile disponibile indică premeditare, mesaje publicate online și o posibilă alegere a țintei pe criterii etnice ori religioase. Motivația exactă rămâne încă obiectul anchetei la data redactării articolului de față.
Adolescența reprezintă o perioadă de profundă reorganizare a identității. Corpul se schimbă, autoritatea parentală își pierde caracterul absolut, nevoia de apartenență devine centrală. Eul adolescentului poate trăi aceste transformări ca pe o amenințare a unei coeziuni interne care se cere restructurată. Sentimentele de rușine, neputință și insignifianță caută uneori o ieșire prin fantasme de putere și dominație. Violența promite atunci o identitate de nezdruncinat. Cel vulnerabil devine, în imaginația sa, cel temut. Iar radicalizarea poate oferi un cadru, o ramă, pentru acest conflict interior. Ideologiile rasiste, xenofobe sau neonaziste împart lumea între pur și impur, puternic și slab, prieten și dușman. Această scindare simplifică o realitate psihică greu de suportat, mult mai complexă, cu multe nuanțe. Adolescentul poate proiecta asupra unei persoane percepută diferit propria fragilitate, nesiguranță sau teamă. Celălalt este redus la o etichetă și transformat în ținta unei uri care are, mai ales, surse interne.
Problema este că mediul digital intensifică acest mecanism. Comunitățile care glorifică atacatorii și violența oferă imagini, simboluri și scenarii gata construite. Repetarea unei fotografii, a unui gest sau a unei formule poate funcționa ca ritual de afiliere, iar actul propriu-zis de violență are semnificația unui rit de trecere. Prin urmare, adolescentul nu mai trăiește actul exclusiv ca pe o faptă individuală, ci îl investește cu sensul unei aderări la o frăție. Publicul online devine martor, iar notorietatea dobândită în urma actului, fie el agresiv sau chiar violent, capătă valoarea unei reparații narcisice. Comunitățile digitale precum True Crime Community sau rețelele alt-right funcționează ca un fel de exoschelet al unui Eu fragil, oferind adolescentului o apartenență artificială și o validare pe care mediul familial sau școlar nu au reușit să o furnizeze. Algoritmii online creează o cameră de ecou care hrănește narcisismul patologic, transformând impulsurile agresive în motive de mândrie și de prestigiu. În acest spațiu, violența încetează să mai fie o încălcarea a normelor sociale și morale și devine o modalitate de comunicare, un limbaj codificat prin meme-uri și simboluri care legitimează cultul morții. Identificarea cu agresorul devine aici o strategie de supraviețuire psihică, într-o lume goală, nihilistă, fără sens și în care sentimentele de încredere și siguranță sunt foarte șubrede.
Fotografia publicată înainte de atacul de la școala din Bistrița surprinde elevul făcând semnul OK, e pozată de sus și include în cadru pardoseala și încălțămintea. Deși acest gest nu are o semnificație specială pentru necunoscători, el a fost adoptat în ultimul deceniu de diverse grupări de extremă dreaptă, de la supremațiștii albi până la neonaziști, devenind un cod pentru expresia „White Power”. Simbolul a fost propagat în subculturile alt-right din Statele Unite, fiind asociat cu influenceri precum Nick Fuentes și mișcarea Groypers, promotori ai naționalismului alb, ai antisemitismului și ai unui creștinism radical. În cazul atacului de la Bistrița, adolescentul, prin însușirea acestui simbol, încearcă să integreze în propria structură psihică omnipotența pe care o atribuie atacatorilor din comunitățile online. Această „mască” a supremației și a violenței servește drept scut împotriva anxietăților legate de propria vulnerabilitate. Referința la Valhalla indică dorința de a transforma un act de distrugere într-un ritual de transcendență, unde moartea și violența sunt romanticizate pentru a evita confruntarea cu golul interior sau cu trauma personală (din declarațiile bunicului, aflăm că adolescentul ar fi fost victima bullyingului la școală. O observație aici care ar putea scandaliza: copilul care e victima hărțuirii la școală vine deja cu un istoric de hărțuire, de acasă).
În astfel de situații ca cea în discuție, se vede clar cum ideologia și suferința psihică se pot alimenta reciproc. Totuși, de subliniat este că un conținut extremist consumat în mediul online nu duce automat la violență, după cum nici bullyingul nu explică, în sine, alegerea căii spre radicalizare. Însă un lucru poate fi afirmat cu certitudine. Radicalizarea apare adesea la intersecția dintre vulnerabilitate, resentiment, izolare, modele violente și validare de grup. Iar adolescentul reprezintă un teren foarte fertil.
Un alt aspect extrem de important de menționat atunci când reflectăm asupra violenței în rândul adolescenților și a tinerilor e dată de ceea ce se numește gameficare, în care granița dintre un joc pe calculator, de pildă, și viața reală este estompată. Acest tip de mecanism este extrem de periculos, pentru că deja intrăm pe tărâmul psihozei, în care realitatea este negată sau înlocuită cu un delir care se impune ca realitate. Gameficarea violenței în mediile digitale reprezintă un eșec tragic al procesului de sublimare, transformând impulsurile agresive din instincte care ar fi putut fi canalizate către creație sau activism în simple mecanisme de recompensă imediată. În mod normal, sublimarea permite subiectului să transforme energia pulsională brută în activități social și cultural acceptate. În cazul radicalizării online, însă, violența nu mai este sublimată și nici simbolizată, ci este jucată, pusă în act într-un mod care evacuează, nu transformă. Această punere în act a unor acte abominabile dar care sunt luate în joacă, ca într-un joc pe computer, anulează capacitatea de empatie și blochează accesul la semnificația reală a suferinței umane, deoarece actul violent este perceput ca o etapă prin care ajungi la următorul nivel și prin care câștigi puncte. Astfel, adolescentul nu mai procesează conflictul interior prin intermediul limbajului sau al artei, ci îl externalizează printr-un act de cruzime, în care realitatea este sacrificată pe altarul realității virtuale.
Mi se pare util de reflectat și asupra reacției unor părți ale societății, care propun disciplina prin bătaie ca soluție. Această ”soluție”ignoră complet dinamica psihică a fenomenului. Adăugarea unor noi straturi de violență în educație nu face decât să valideze premisa agresorului, confirmând ideea că puterea și forța sunt singurele modalități eficiente de a impune voința. O astfel de abordare întărește mecanismele de identificare cu violența, împingând adolescentul și mai adânc în spirala extremismului.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
