Am fost să-l văd pe unul dintre actorii mei fetiș în recentul film apărut, Nuremberg. Și bine am făcut. Mica mea adolescență a fost marcată de “Gladiatorul” – pe care îl proiectam pe peretele unei camere din casa părintească ori de câte ori mai venea vreun prieten în vizită – și de “A beautiful mind”. Inevitabil, Crowe, arhetipul de virilitate și dreptate în primul film și de geniu nebun, în celălalt, m-a cucerit. În “Nuremberg”, Russell Crowe face un rol de maturitate și îl joacă bine. Te și întrebi cum se pregătește un actor să-l joace pe unul dintre cele mai sinistre personaje ale istoriei, ce identificări mortifere trebuie că au loc acolo și ajungi la concluzia, sau eu am ajuns la concluzia asta, că identificările nu transcend deloc natura umană. Într-un fel, ele țin de un soi de… banalitate a Răului.
Felul în care e construit filmul în jurul personajului lui Hermann Göring, mâna dreaptă a lui Hitler, m-a dus cu gândul la radiografia excelentă pe care o face Hanna Arendt Răului, a răului care duce la genocid, îndeosebi, în “Eichmann la Ierusalim”. Și în “Nuremberg”, gândul te duce mai degrabă la un fel de birocratizare a răului, mai puțin la amploarea afectivă implicată în cele mai cumplite atrocități. Toate crimele care converg către Soluția Finală par o chestiune de funcționăreală, de hârțogăraie plimbată de colo-colo, în care se pot strecura greșeli de ortografie sau de interpretare (vezi argumentul lui Göring vizavi de “Soluția finală” care trimite mai degrabă la o traducere greșită sau incompletă, nu la implicațiile afective ale faptului că milioane de vieți omenești au fost curmate la ordinul naziștilor). Într-un astfel de peisaj, indivizi precum Eichmann și precum Göring sunt despuiați de “monstruozitatea” actelor lor și apar ca niște funcționari conștiincioși, meticuloși și neabătuți de la sarcinile pe care le au de îndeplinit.
Sigur că e ușor să te identifici și chiar să simți milă față de un Göring uman, cu o soție iubitoare și o copilă care cântă la pian, față de un Göring care, cu tot narcisismul lui grandios, apare ca un om simplu, măcinat de conflicte interioare atât de omenești, atât de triviale. Este și capcana în care cade psihiatrul însărcinat să se ocupe de starea psihică a pacienților din penitenciar, în așa fel încât să îi “ajute” să nu se sinucidă. Sinuciderea, “soluția finală” a lașității sau a disperării, așa cum se contrazic cele doua personaje principale din film, pacientul Göring și medicul său, Douglas Kelley.
Foarte interesant creionată relația dintre cei doi, Göring și psihiatrul său. Ca un truc de magie, așa cum vedem în deschiderea filmului, în care, în final, cei doi ajung să se contopească și să se confunde. Un joc subtil al identificărilor care împinge întreaga desfășurare a acțiunii către un punct final: moartea. Impresia mea e că doctorul a părăsit poziția sa analitică, de doctor, că nu a mai putut gestiona contratransferul cu pacientul său, cum am spune în psihanaliză, în momentul autodezvăluirii. Într-un moment de maximă tensiune și intimitate, terapeutul mărturisește pacientului său că el însuși a avut un tată cu probleme de deficit narcisic, un tată care nu a realizat mare lucru în viață, un tată mic și neînsemnat. De aici, interpretează chiar pacientul (rolurile se schimbă deci), nevoia doctorului de a ajunge “mare”, de a compensa în interiorul lui nimicnicia tatălui său. Această informație e “exploatată” de pacientul Göring, el însuși cu mari probleme narcisice, și va însemna începutul distrugerii lui Kelley. Doctorul depășește atribuțiile sale “de serviciu” și începe o relație personală cu pacientul său și familia acestuia. Este clar că ajunge să se identifice cu pacientul său în sensul în care vede în acesta pe tatăl pe care nu l-a avut, dar și pe tatăl pe care nu îl poate dori sau avea, tocmai pentru că este vorba despre un criminal, și încă nu orice criminal. Pacientul Göring, la rândul său, “învață” de la terapeut trucul magic care îi va aduce scăparea. Însă nu salvarea pe care o anticipează la început când spune că abia așteaptă să se termine cu procesul ca să revină la fetița lui și s-o amuze cu trucul învățat de la doctor, ci o altfel de scăpare…
Cianura ajunge să fie semnul uniunii dintre cei doi: unul criminal, unul tămăduitor. Ambii, eșuați, în cele din urmă. O legătură care a otrăvit și a pus în mișcare, ireversibil, rotițele către moarte. Sinuciderea ca “soluție finală” a lașității sau a disperării, spectatorul să judece.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
