“Anatomie d’une chute” sau cum un orb ajunge singurul capabil să vadă
Suntem în sala de tribunal-cinema. Trebuie să judecăm, să stabilim adevărul. Iar adevărul e ca o lamă care taie, ca orbirea bruscă a cuiva care vedea sau, dimpotrivă, ca impresia violentă pe care o aduce căpătarea vederii cuiva care era orb. Adevărul e ca cele trei picături misterioase de sânge de pe șopronul din apropierea cadavrului care zace în zăpadă. Cum se stabilește adevărul și, mai presus de toate, cine poate stabili adevărul? Mai ales când există un adevăr ce ține de realitatea exterioară care trebuie să decidă dacă a fost o crimă sau a fost o sinucidere reușită și un adevăr ce ține de o realitate internă, una în care fantezia se împletește cu cotidianul obiectiv, în care naratorul e confundat cu autorul (femeia judecată pe seama unor pasaje din cărțile pe care le-a scris), în care a imagina devine sinonim cu a acționa?! Filmul valsează cu o măiestrie subtilă între cele două planuri ale realității, cea obiectivă exterioară și cea internă subiectivă, iar asta îl face cu atât mai intrigant, mai misterios.
M-am gândit la “Anatomie d’une chute” ca la o disecare modernă a mitului lui Oedip, ca la o poveste despre maturizarea unui copil într-un cuplu parental conflictual.
Întreg filmul stă sub semnul accidentului: accidentului copilului pe când avea 4 ani și care îl lasă orb (trimiterea la complexul Oedip e clară), accidentul fatal al tatălui care se dovedește a fi, de fapt, o sinucidere, accidentele extraconjugale ale mamei, chiar și accidentul prin care avocatul îndrăgostit și decepționat pare condamnat la a rămâne mereu prin preajma femeii iubite, mereu pentru a o sprijini și apăra, niciodată pentru a o cuceri.
Dacă intrăm într-o altă realitate, una interioară și inconștientă, descoperim că toate aceste accidente au nu doar cauze inconștiente, ci și o intenționalitate inconștientă. Ca un scenariu deja scris care așteaptă să fie pus în scenă.
Personajele sunt:
Mama
Această femeie modernă, a cărei carieră nu e sacrificată pe altarul maternității. Dar care, de fapt, încearcă să se salveze de tensiunile și conflictele inerente maternității refugiindu-se în confortul călduț adus de carieră. O femeie puternică, (prea) lucidă, rațională, insensibilă, rece. Această femeie revoltată, inteligentă, care își suprimă toate sentimentele care ar putea trăda vulnerabilitatea. Această femeie resentimentară, confuză sexual și identitar, care se apără de tot ceea ce este feminin în ea. Această femeie-soldat mărșăluiește prin viață și prin căsnicie și adună în ea o furie de o violență care aproape că o va condamna. La propriu. Este extrem de tristă iar asta se vede cu ochiul liber în ciuda tuturor măștilor pe care le afișează. Ea vorbește într-o limbă străină cu fiul ei și nu, nu e limba ei maternă. Ea nu se poate acorda afectiv cu băiatul ei (vezi contrastul cu femeia care o ajută în casă) și nici cu soțul. Un destin aflat sub semnul eșecului. “Am plecat dintr-o magherniță, doar ca să ajung în altă magherniță”, descrie ce înseamnă pentru ea “casă” și “acasă”. O criminală? Nicidecum.
Tatăl
Un bărbat modern care vine să desființeze această prejudecată a tatălui preocupat de bani care lasă creșterea copilului în seama mamei. Un tată atent, implicat fizic și emoțional, dar care ajunge să fie supraimplicat. Ceea ce îl va mistui pe dinăuntru. Un tată care ajunge să se simtă mult prea vinovat de accidentul fiul său și care se va retrage treptat în depresie. Un bărbat profund ambivalent față de femei a cărei rădăcină trimite la o ură și, în același timp, la un devotament care nu vor putea fi reconciliate. Un bărbat cu o vinovăție inconștientă persecutorie teribilă care îi va sugruma orice impuls creator (el este scriitor, dar nu mai poate scrie) și care, în final, îl va ucide.
Fiul
Un fiu preadolescent care se confruntă cu moartea propriului tată. Un băiat a cărei orbire e determinantă pentru nevoia lui de a vedea. De a vedea adevărul. De altfel, e singurul care e capabil să vadă adevărul în toată acea mare de adulți. Un orb sensibil care, într-o măsură, reflectă destinul unui copil dintr-o familie cu părinți care au conflicte. O parte din el trebuie să rămână oarbă în fața acelor certuri insuportabile. O parte din el, auzul, se va supraspecializa. La momentul potrivit, va fi capabil să caute în interiorul lui și să găsească adevărul. Care va durea foarte. Dar care va aduce eliberare. Și lumină.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
