Despre adaptarea la grădiniță și la creșă așa cum nu vei afla de pe Instagram sau de pe TikTok
Zilele acestea cuvântul de ordine aflat pe buzele tuturor părinților este adaptare. Ochi emoționați, neliniștiți, privesc în telefon, pe Instagram, Facebook sau TikTok în speranța că vor găsi un reper, un model. Ce înseamnă adaptare? Facem adaptare blândă sau bruscă? Ce a făcut cutărică vedetă pentru a-l sprijini pe copilul ei în procesul de acomodare la grădiniță sau la creșă? E normal să plângă copilul de 2 ani încredințat în brațe străine? Cât e normal, cât e anormal, cum să facem să nu devină traumatic tot procesul? Cu anxietatea de separare ce facem? Concepte psihologice, tehnici, cuvinte-clișeu golite de semnificație, dar despre care toată lumea vorbește ca și când ar înțelege perfect despre ce este vorba.
Apoi, ce fac cu toate emoțiile mele de părinte legate de lăsatul copilului în colectivitate? Cât o să fiu de copleșit? Ce arăt, ce înăbuș? Plâng și eu? Plâng, așa zice că e firesc mămica influencer de pe Instagram. Îmi fac un ceai, mai ascult un podcast, număr minutele până mă duc să îl iau pe cel mic în speranța că voi auzi cuvinte de încurajare de la educatoare, înghit în sec, mai dau un scroll, respir adânc. Mă liniștesc. Pe ecranul telefonului apar, ca într-un bombardament, poze cu ghiozdane care de care mai atractive purtate de copilași zâmbitori și părinți relaxați cu dinți albi perfecți, duși la terapie, care vorbesc despre vulnerabilitate, acceptare, anxietate de separare, durere și greu, dar care pun poze cu fețe senine și zâmbitoare, nimeni nu plânge, nimeni nu pare copleșit. O disonanță pe care am învățat s-o trecem repede cu vederea. Ăsta e modelul, ăsta e dezideratul. Reclama.
Un fals.
Cu realitatea rămân cei din umbră, urmăritorii. Lor mă adresez acum.
Intrarea copilului în colectivitate, adaptarea la grădiniță sau la creșă reprezintă un salt imens în dezvoltarea copilului. Și un moment la fel de important și de dificil pentru părinții săi. Dacă ar prinde glas, fiecare dintre ei, ar putea spune ceva de genul ăsta:
Mama
Urmează să-l duc pe copil la creșă / grădiniță. Este prima separare importantă pentru noi, prima oară când trebuie să fac față sentimentelor complicate ce derivă din faptul că va trebui să mă încred în cineva necunoscut, o doamnă care nu se va afla sub supravegherea mea atentă așa cum poate au fost bona sau bunica. O doamnă pe care nu o cunosc deloc și care va avea grijă de puiul meu. Sentimente amestecate mă răscolesc și mă fac să nu dorm bine noaptea. Toată povestea asta cu creșa / grădinița mă duce cu gândul la înțărcare. Dacă mă gândesc mai bine, chiar este un fel de înțărcare. Încă un pas în desprinderea unității dintre noi doi și o asumare către independența și creșterea lui. Rațional știu toate aceste lucruri, dar emoțional simt o vâjâială continuă. Sentimente de competiție încep să dea târcoale. Competiție între mine și doamna educatoare?! Ce prostie, ce non-sens! De unde asta?! Știu că ea ar trebui să fie o parteneră de încredere, de ce o simt ca pe o rivală? Mă duc cu gândul la mama și la toate avertizările ei amenințătoare: că va fi greu cu copilul, că nu mă voi descurca, că voi fi singură cu toate, că nu voi fi o mamă bună. Pare că încă de mică am simțit că sunt târâtă într-o competiție pe care aveam s-o pierd din start. Pentru că, nu-i așa, cine poate câștiga în competiția cu propria mamă? M-am străduit toată viața să nu dau curs profeției mamei mele, unii ar spune că am devenit chiar o femeie de succes, dar, în momente ca acesta, profețiile ei sumbre mă bântuie. Mama a luat chipul doamnei educatoare. Sau poate invers.
Deși este vorba despre simplul fapt de a-l duce pe copil la grădiniță, mă simt ca la un examen. Toți ochii par ațintiți asupra mea: familie, prietene, ceilalți părinți, educatoare, îngrijitoare etc. Frica de eșec mă însoțește ca un câine credincios în fiecare dimineață. Nu vreau ca al meu copil să plângă, sau, dacă plânge, aș vrea să se termine repede. Să fiu liniștită. Să primesc o fotografie pe whatsapp cu micuțul care zâmbește, se joacă și mănâncă bucuros. Simt că mamele bune se măsoară în aceste zile după cât de puțin le plâng copiii la triajul de dimineață.
Of, și critica, sfaturile, avertismentele, părerismele se învârt în capul meu într-un vertij sufocant.
Acum că am dat glas gândurilor care mă macină, s-a creat un pic de spațiu în interiorul meu. Și îl pot vedea, dincolo de cele evocate deja, pe copilul meu. A crescut și sunt mândră de asta. Îmi doresc ca experiența intrării lui în colectivitate să fie una de bucurie și explorare. Înțeleg că greul lui nu este greul meu, chiar dacă uneori pare că se confundă. Încerc să fiu atentă la el și la ceea ce îmi transmite pentru a-i putea fi sprijin.
Tatăl
Pe nesimțite și pe negândite, povestea cu intrarea copilului meu la creșă / grădiniță m-a azvârlit într-un hău pe care speram să nu-l mai traversez vreodată. Sunt un tată implicat și iubitor, în opoziție cu ceea ce a fost tatăl meu pentru mine. Dar când aud despre experiențele primelor zile de intrare în colectivitate ale copilului, îmi vine automat în minte ceva ce mă duce cu gândul la o luptă de putere. Copilul trebuie să știe ce înseamnă limitele și autoritatea, iar, noi, tații, suntem primii însărcinați cu implementarea chestiunii ăsteia. Un copil care plânge, care se agață disperat de mama lui și nu vrea să meargă la grădiniță? Îmi vine să spun că ăsta e un răsfăț, un tantrum și trebuie lichidat rapid. Copilul trebuie să știe că dacă părintele a decis ceva pentru el, așa trebuie să fie. Fermitate și consecvență. Așa se zice acum. Iar restul e… tăcere. Și adaptare. Sau, oare, mai degrabă, renunțare?
În tăcerea aceasta de câteva clipe mă duc cu gândul la perioada în care eu însumi am mers prima oară la grădiniță. Să fi avut vreo 4-5 ani. Mă simțeam ca un pui beteag azvârlit în lumea largă. Izmenele fâlfâiau pe mine, vocea îmi era stinsă, pe mama o simțeam departe chiar dacă mă ținea de mână. Tata era la muncă, dar cuvintele lui băteau în mintea mea ca un ciocan: trebuie să mergi la grădiniță și nu care cumva să plângi, băieții nu plâng, doar nu ești muiere! Tata era așa, mai din topor, un bărbat dur. Așadar, nu aveam voie să plâng. Și nu am plâns. Am fost ceea ce se numește un copil cuminte. Am mimat totul: zâmbetul, salutul prietenos către doamna educatoare, interesul față de ceilalți copii, bucuria jocului. Nimic din toate astea nu erau autentice în mine. Dar era primul meu test de bărbăție. De performanță. Și trebuia să-l trec.
Groaza legată de separare, groaza legată de abandon. M-au lovit în moalele capului. Sigur că atunci nu știam să le numesc așa, dar am simțit un soi de paralizie la gândul că mama va pleca și mă va lăsa în acel loc străin. Pentru totdeauna oare? Nu m-a asigurat că se întoarce, iar eu știam că din răutate i-am tras alaltăseară una în față soră-mii mai mici care era tare nesuferită la vremea aceea. Dacă grădinița era o pedeapsă pentru băiețelul rău care ajunsesem să cred că sunt? Teama că voi dezamăgi, apoi căderea în gol. Nu trebuie să mai stai după fusta maică-tii, ești mare de-acum!, îmi bâzâiau pe la urechi cuvintele bunicului. Deși numai după fusta mamei nu am stat. Mersesem la creșă încă de când aveam vreo 4 luni, mama a trebuit să meargă la muncă. Nu știu cum am trăit acea separare forțată, dar cu siguranță a contribuit la sentimentele mele ulterioare legate de mersul la grădiniță.
Acum că am dat glas gândurilor care mă macină, s-a creat un pic de spațiu în interiorul meu. Și îl pot vedea, dincolo de cele evocate anterior, pe copilul meu. Mersul la grădiniță nu este o luptă de putere. Nici un test de bărbăție. Nici ceva care ar trebui să sădească sentimente de vinovăție și de abandon. Aș vrea ca mersul la grădiniță să fie o bucurie pentru copilul meu. Voi încerca să fiu atent la micuț și la ceea ce-mi transmite pentru a-i fi sprijin în acest proces.
Copilul
Eu am 3-4 ani și nu am vocabularul părinților mei. Și nici experiența lor. Abia încep să vorbesc despre mine la persoana întâi. O parte din mine își dorește să meargă la grădiniță pentru că asta face parte din nevoia mea de explorare și socializare cu alți semeni de vârsta mea. Dar o parte din mine se teme. Nu pot lega această teamă de ceva concret, dar e un sentiment difuz de frică legat de separarea de mama. De întâlnirea unei doamne noi pe care poate o voi iubi și o voi respecta, dar față de care momentan simt teamă și atracție în același timp. Simt o presiune în jur legată de ideea de a merge acolo, deși părinții mei nu mă forțează. Trebuie că e ceva important aici de vreme ce simt tensiunea asta. În același timp, am propriile trăiri legate de adaptarea la grădiniță. Plâng. Plâng pentru că mă copleșesc teama, necunoscutul, plânsul celorlalți copii, fețele complet străine. Mi s-a povestit că voi face lucruri interesante la grădi și că mă voi bucura alături de colegii mei, dar acum simt confuzie, teamă și dorința de a fi ba în brațele mamei, ba de a fugi din brațele ei și de a înșfăca o mașinuță nouă din sala de clasă cu care să mă joc. Sunt curios, dar am nevoie să trec peste teamă pentru a putea da curs curiozității mele și plăcerii de a mă juca și de a interacționa cu copiii. Sper ca adulții din jurul meu să-mi fie sprijin în acest proces atât de important pentru mine. Să mă înțeleagă, să aibă răbdare, să reușească să conțină tot acest amalgam de emoții atât de copleșitor. Să mă ajute să mă simt în siguranță. Pentru ca apoi să mă bucur cu adevărat de mersul la grădiniță.
