Ana, 36 de ani, vine în terapie spunând că „se enervează din orice”. Descrie episoade zilnice în care izbucnește față de cei apropiați, mai ales față de partener, pentru lucruri minore: vase nelăsate în chiuvetă, mesajele la care nu răspunde imediat. Se simte încordată permanent, dar insistă că nu e tristă, doar iritată.
Pe măsură ce ședințele avansează, devine vizibil că iritabilitatea ei crește atunci când atinge teme legate de dependență și vulnerabilitate. Într-o zi, povestește în treacăt că mama era foarte ocupată și deseori absentă, iar ea, copil fiind, simțea că nu are pe cine se baza. În acel moment, vocea i se înmoaie și spune abrupt: „Doamne, nu vreau să vorbim despre asta, mă enervează!”.
Terapeutul observă modul în care iritarea apare exact în clipa în care se apropie de o tristețe profundă și formulează: „Pare că atunci când rememorați situații în care ați fost foarte singură, simțiți imediat o iritare care trimite la o durere greu de suportat.”
Ana rămâne tăcută câteva secunde, apoi izbucnește în lacrimi, surprinsă de propria reacție. Spune că nu se gândise niciodată că furia ei ar putea ascunde altceva.
——-
În practica clinică, depresia nu se manifestă doar ca tristețe sau anhedonie. Adesea, ea se prezintă sub forma unui iritabilități difuze, persistente, greu de legat de situații concrete. Pacientul nu spune întotdeauna „sunt trist”, ci mai degrabă „toți mă enervează”, „nu suport nimic”, „mă irit repede”. Această discrepanță între realitatea afectivă profundă și expresia ei la suprafață este esențială pentru înțelegerea depresiei.
Iritabilitatea funcționează, înainte de toate, ca un afect defensiv. În timp ce tristețea depresivă aduce cu sine un sentiment al pierderii, al neputinței și al vulnerabilității, iritabilitatea conferă o senzație paradoxală de energie, de mobilizare, de luptă cu un obiect perceput ca frustrant. Este o formă de activare a agresivității care împiedică prăbușirea într-o stare de colaps afectiv. De aceea, mulți pacienți află abia în terapie că furia care îi însoțește zi de zi este, în realitate, partea vizibilă a unui afect mult mai dureros și mai greu de tolerat.
Freud, Abraham și ulterior autorii post-kleinieni au subliniat că la originea depresiei se află adesea un conflict profund legat de agresivitate. Când furia față de obiect nu poate fi exprimată direct – pentru că ar amenința relația cu acel obiect interiorizat sau ar trezi fantasme de distrugere – ea este întoarsă împotriva propriei persoane, devenind autocritică, rușine, autodevalorizare. În formele în care agresivitatea reușește totuși să iasă parțial la suprafață, ea ia forma iritabilității: o agresivitate dezorganizată, instabilă, nelocalizată, care nu restabilește echilibrul, ci doar semnalează un conflict intern.
Această iritabilitate nu vine doar din conflictul agresiv, ci și din dinamica Supraeului sadic, acea voce interioară crudă care caută mereu pedeapsă. În multe depresii, Supraeul devine persecutoriu, necruțător, acuzator. Pacientul trăiește o presiune internă pe care nu o poate suporta și o proiectează asupra lumii exterioare. Oamenii devin enervanți, situațiile devin insuportabile, viața pare plină de obstacole. Dar, în profunzime, ceea ce îl macină pe om este vocea interioară care îi spune că nu este suficient de bun, că a greșit, că ar fi putut face altfel. Iritabilitatea funcționează astfel ca o supapă a unei tensiuni interne mai greu de exprimat explicit.
Iritabilitatea reînvie un scenariu timpuriu: confruntarea cu un obiect (obiect, în psihanaliză, înseamnă persoană, așa cum e reprezentată ea în lumea internă) perceput ca frustrant, indiferent sau neînțelegător. Atunci când copilul se lovește de limitările sau absențele figurilor parentale, el experimentează o combinație intensă de furie și dorință de apropiere. În depresie, această ambivalență revine: pacientul simte atât nevoia de celălalt, cât și resentimentul față de el. Iritabilitatea este expresia acestui conflict nerezolvat. O încercare de a controla relația, de a evita vulnerabilitatea, de a protesta față de o dependență resimțită drept amenințătoare.
În spațiul terapeutic, iritabilitatea devine un semnal util. Ea poate indica momente în care pacientul se apropie de o zonă depresivă profundă. Iritarea față de terapeut, față de ritmul ședințelor sau față de lucrul interior poate reflecta întâlnirea cu un nucleu dureros: dorințe de dependență neîmplinite, resentimente față de persoanele de atașament, vinovăție reprimată sau critica vocii interne.
Iritabilitatea poate fi văzută ca un pod între depresie și capacitatea de a simți. Ea semnalează o activare afectivă, chiar dacă dureroasă, și indică faptul că persoana luptă pentru a nu ceda complet vidului depresiv. Odată ce afectul depresiv devine mai tolerabil și poate fi integrat, iritabilitatea își pierde rolul defensiv, iar pacientul câștigă o mai mare capacitate de autoreglare și de relaționare.
Iritabilitatea nu este un simptom periferic al depresiei, ci o parte intimă și revelatoare a dinamicii sale interne. Ea arată conflictul între dorința de apropiere și frica de pierdere, între agresivitate și vinovăție, între ideal și real.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
