Unul dintre motivele importante pentru care sanatatea emotionala ocupa o pozitie codasa pe lista prioritatilor multora dintre noi este acela ca, atunci cand ne confruntam cu suferinta mintala, suntem convinsi ca ne descurcam singuri. Cand vine vorba de sanatatea fizica, la orice simptom care ne ingrijoreaza, apelam la medic pentru a fi ajutati. Si acest lucru ni se pare si este firesc. Insa in ceea ce priveste igiena emotionala, dictonul dupa care ne ghidam adesea este “pot sa ma descurc singur!”. Explicatia cea mai la indemana este aceea ca societatea romaneasca are o istorie foarte scurta in ceea ce priveste grija pentru sanatate mintala si deschiderea populatiei catre cautarea ajutorului psihoterapeutic. Pe de alta parte, mai exista o explicatie, mult mai subtila. Ideologia zilelor noastre induce in permanenta ideea ca, daca ne dorim suficient de mult un lucru, il putem obtine. Calea catre fericire si succes e deschisa tuturor, trebuie doar sa-ti doresti sa ajungi la ea si sa perseverezi pe acest drum. Ceea ce nu ni se spune este ca aceasta atitudine antreneaza aparari arhaice de omnipotenta si narcisice: “pot sa fac ce vreau si sunt suficient de bun incat sa obtin asta!”. Sigur ca apararile arhaice, asa cum le spune si numele, sunt mecanisme psihice primitive care, intr-o masura, se opun realitatii si care protejeaza impotriva unor afecte dureroase simtite ca intolerabile.
Dincolo de influentele sociale pe care acestea le au asupra modului nostru de gandire, doresc sa ma aplec, in acest articol, asupra unor factori intrinseci, constitutionali, care fac parte din personalitatea celor care gandesc ca “pot sa ma descurc singur!”. Aici este vorba despre o dinamica psihica pe cat de stabila pare in exterior, pe atat de fragila este in interior. Este vorba despre acele persoane foarte capabile, competitive si care, in general, reusesc in ceea ce isi propun. Acesti oameni isi doresc performanta si o obtin. Pentru ei e foarte important nu doar sa reuseasca, ci sa fie cei mai buni. In copilarie au avut succese remarcabile scolare si intelectuale si s-au facut remarcati intotdeauna. De foarte multe ori au reusit in ciuda mediului sau a persoanelor din jur care poate ca le-au stat in cale. S-au bizuit pe propriile resurse si capacitati si, dupa cum spun, “nu au depins de nimeni.” In acelasi timp, aceste persoane parca au un radar interior de fiecare data cand intra in contact cu alte persoane, un radar care detecteaza cu acuratete ce simte celalalt si raspund in consecinta. Raspunsul lor afectiv il oglindeste mereu pe celalalt, astfel incat aproape niciodata nu poti sti ce gandesc si ce simt cu adevarat acesti oameni.
Succesul lor atat de vizibil in exterior este adesea umbrit de sentimente intense de inferioritate, invidie si rusine. Se protejeaza de aceste afecte dureroase afisand un self grandios si auto-suficient: “pot sa ma descurc singur!”, “nu vreau sa depind de nimeni!”. Tragedia acestei auto-suficiente este ca ea neaga dependenta de celalalt si, deci, face foarte dificil de instaurat si sustinut o legatura afectiva profunda cu celalalt. Acesti oameni ajung sa spuna in viata adulta “pot sa ma descurc singur!” si sa reuseasca acest lucru pentru ca aceasta a fost modalitatea prin care s-au descurcat si in copilarie. Chiar daca acesti copii pare ca devin autonomi foarte timpuriu, nu este vorba de o autonomie autentica, ci de o autonomizare folosita ca mecanism de aparare. Daca am putea privi printr-o lupa a timpului, am vedea ca acesti copii, in primii 2-3 ani de viata, au avut o mama fie indisponibila afectiv, fie intruziva.
Cititi si Sindromul impostorului sau de ce iti autosabotezi reusitele
In primii ani de viata, cu totii avem nevoie sa traim o relatie de dependenta cu persoana de atasament. Doar o relatie de dependenta implinita cu succes permite individualizarea si autonomizarea ulterioare ale copilului. Un esec in aceasta faza de dezvoltare foarte timpurie va genera diverse mecanisme de adaptare prin care copilul sa poata supravietui fizic si psihic. Esecul poate fi dat, asa cum spuneam, fie de indisponibilitatea fizica sau emotionala a mamei, fie de intruzivitatea persoanei de atasament. Copilul va dezvolta, in aceste conditii, o autonomizare fortata care inseamna ca el nu mai poate trai acea dependenta totala si sanatoasa care ii va permite ulterior o autonomizare sanatoasa, ci va fi nevoit sa se descurce singur.
Cititi si Despre copiii neiubiti ai mamelor cu rani narcisice
Sa luam un exemplu. Un sugar aflat in disconfort fizic sau psihic va incepe sa planga. O mama care este suficient de acordata nevoilor bebelusului ei va reusi sa descifreze acest semnal si sa raspunda bebelusului. Ea va sti cand plansul bebelusului inseamna ca ii este foame, sau somn, sau doreste mangaiere, joaca etc. Acum sa ne imaginam situatia in care un bebelus care plange este lasat singur, “sa se descurce”. Sau, o alta situatie, in care un bebelus care plange trezeste in mama o anxietate coplesitoare care nu-i permite sa inteleaga nevoia copilului, ci ajunge sa proiecteze propriile spime sau nevoi. Acesti copii, intr-un fel sau altul, sunt siliti sa se descuce singuri. Si, de cele mai multe ori, o fac. Insa o fac cu niste costuri psihice care le vor determina existenta ulteriora.
Daca ar putea sa ne spuna ce gandesc, acesti copii ar spune “mama mea nu a reusit sa fie suficient de bine acordata nevoilor mele, asa ca eu insumi a trebuit sa devin propria-mi mama”. “Pot sa ma descurc singur!”, “nu depind de nimeni!”, “voi reusi cu orice pret!” – aceste configuratii tipologice pe care le intalnim in viata adulta traduc adesea o lume interna plina de primejdii si suferinta. Ele trimit la o rana afectiva veche in care negarea dependentei si autonomizarea fortata au fost singurele mijloace de supravietuire psihica si de adaptare la lumea exterioara.
Sursa foto: mindful.org
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
