Foarte interesantă și sanogenă, aș adăuga, revenirea în tendințe a jocului kendama printre puberi. Cu atâtea ecrane, Labubu-uri, gadgeturi care mai de care mai sofisticate, acest joc banal din lemn cu o bilă care trebuie să intre într-o gaură, pare ceva de pe altă planetă. Și înfățișează, cred eu, tendința naturală către un firesc al jocului care iată, reușește să răzbată printre generațiile tot mai consumate de înstrăinare digitală și conflict.
Nu mă voi referi acum la abilitățile de a menține atenția, de a lucra îndemânarea sau de a spori șansele de reușită prin repetiție pe care acest joc le implică. Ci la punerea în joc și, astfel, la elaborarea psihică a chestiunii separării în mintea preadolescentului. Cunoaștem din observațiile lui Freud (și ale altora) cât de important era jocul cu mosorelul pentru copilul de 2 ani în gestionarea separării față de mamă. Simbolic, “mama” dispărea și apoi reapărea în câmpul vizual al copilului, resemnificând, iar și iar, plecarea și revenirea ei, într-un fel în care permitea copilului să reproducă și, astfel, să stăpânească, într-o manieră sublimatorie, această separare dureroasă, dar inevitabilă.
În jocul cu kendama poate că nu mai e vorba despre elaborarea separării fizice de mamă, ci despre sublimarea și luarea în control poate a unui substitut matern, dar extrem de adictiv și cu potențial nociv, constituit de însuși gadgetul electronic din care devorăm și care ne devorează încă din leagăn.
Așa că nu pot decât să salut și să mă bucur de revenirea la jocul cu mosorelul, cucu-bau, kendama, numiți-l cum vreți. Câtă vreme există jocuri de acest fel care prind la mase și devin chiar virale, există și luminița de la capătul tunelului.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
