De Ziua Psihologului, zi națională, găsesc prilej să spun două vorbe despre amenințarea sub care se află meseria pe care o practic, cea de psihoterapeut.
Din păcate, practica psihoterapeutică e amenințată de riscul de a se transforma tot mai repede și, observă partea pesimistă din mine, ireversibil, într-o industrie care caută exclusiv profitul financiar și/sau narcisic. Nu doresc să comentez foarte mult fenomenul, însă e cert că ideologia zilelor noastre susține și întreține o existență bazată pe consum și pe plăcere pură. Iar practica psihoterapiei, din păcate, se raliază tot mai mult acestei ideologii, ajungând chiar să încurajeze mecanisme regresive care promovează autosuficiența, ignorarea sau anularea celuilalt și alienarea de Sine mascată de o atitudine de fericire tâmpă. Este regretabil faptul că psihoterapia a ajuns să fie confundată cu asemenea slogane, în esență, antipsihoterapeutice. Mi se pare revoltător și extrem de nociv ca meseria pe care o practic, din vocație și cu o deosebită responsabilitate, să fie parazitată de idei și practici care nu mai au nici o legătură cu adevărul, cunoașterea de sine și cu adaptarea la realitate, ci doar cu întreținerea unor iluzii narcisice maligne care duc la clivaje interne serioase și la defense primitive.
Demersul psihoterapeutic, cred eu, are un unic scop: acela de a facilita depășirea narcisismului (ca fixație la o fază psihică de dezvoltare) și de a promova astfel creșterea care înseamnă deschiderea către lume. De a susține depășirea relațiilor de obiect narcisice unde ceilalți sunt văzuți doar ca obiecte ale Sinelui și dobândirea capacității de a avea relații cu obiecte complete, întregi. Adaptarea la realitate și capacitatea de a iubi lumea, tolerând ambivalența și conflictele interne inerente creșterii și vieții. Ieșirea dintr-o funcționare schizo-paranoidă și atingerea și menținerea preponderentă a poziției depresive (Klein). Creșterea capacității de îngrijorare (Winnicott) și dorința de reparație în relație. Analiza și demolarea Supraeului tiranic și aducerea la lumină a Conștiinței (Freud, Wurmser, Carveth). Dobândirea capacității de a-l iubi pe celălalt, pentru a nu te îmbolnăvi (Freud). Tolerarea frustrării și amânarea gratificării, fără a se recurge la defense patologice. Creșterea capacității de a gândi și de a reflecta atât la propria realitate interioară, cat și la cea externă, socială. Adaptarea la realitate, nu negarea sau fragmentarea ei.
Află aici cum se lucrează într-o psihoterapie psihanalitică pentru adulți
Preocuparea obsesivă pentru sine și așa-numita iubire de sine este o preocupare narcisică și regresivă. Preocuparea de sine obsesivă, ruminativă, nu înseamnă cunoaștere și nici creștere. O preocupare obsesivă duce la boală. Mai mult, preocuparea obsesivă de sine ascunde, de fapt, adevărul despre Sine, sau, cel mult, mimează cunoașterea.
Cam ca ChatGPT atunci când e folosit ca substitut al unui proces personal de psihoterapie. ChatGPT e o unealtă extraordinară și cred că va băga în faliment practicile terapeutice bazate pe scheme și comportamente. Însă ChatGPT mimează cunoașterea terapeutică (mă refer la cea psihanalitică acum) în sensul în care el, robotul, nu deține un Inconștient. Pentru că nu are o minte inconștientă, nu constituie o amenințare (încă!) la adresa psihanalizei. Va putea găsi explicații, chiar interpretări profunde unor simptome, însă nu va putea înlocui ceea ce se întâmplă în mintea unui pacient și în mintea unui analist în timp ce aceștia se află împreună, în cabinet, angajați într-un proces de reflecție.
În ciuda perspectivei de mai sus, Ziua Psihologului a adus cu ea niște cadouri care dau speranță și încredere în meseria asta imposibilă (Freud o spune, nu eu). O pacientă care, cu ocazia fiecărei vacanțe terapeutice, lipsea fie la ultima ședință de dinainte de vacanță, fie la ședința de după vacanță protejându-se astfel de durerea separării, reușește, după 3 ani de terapie, să nu mai pună în act scena descrisă mai sus. Astfel putem vorbi despre modurile ei inconștiente de a se apăra în fața durerii separării, fie plecând ea prima (“te părăsesc eu prima, ca să nu mă părăsești tu!”), fie anulând suferința despărțirii prin pedepsirea celui care pleacă. Această dinamică inconștientă o făcea incapabilă să găsească și să mențină o relație de cuplu împlinită.
O altă pacientă, descoperă, după 6 ani de analiză personală, că teama ei teribilă de a nu fi trădată laolaltă cu faptul că ajungea să fie trădată, într-un fel sau altul, de toți partenerii ei, au de-a face cu faptul că ea însăși s-a simțit o trădătoare când, copil fiind, nu i-a spus mamei sale despre un mesaj găsit în telefonul tatălui, mesaj care sugera infidelitatea celui din urmă. Secretul a rămas laolaltă cu pedeapsa pentru acest secret: pacienta alegea inconștient parteneri care ajungeau s-o înșele.
Cauți psihanaliză în București? Află de aici ce trebuie să știi
Un ultim cadou împărtășit aici. Pacient, după 2 ani de venit la cabinet de două ori pe săptămână, reușește, pentru prima dată, să calce pe covorul pe care l-a ocolit cu o conștiinciozitate ieșită din comun, în drumul său spre divan, în tot acest timp. În sfârșit, pacientul și-a permis să “murdărească”/atingă acel covor (și pe mine) cu conținuturile lui percepute ca murdare și de netolerat. El nu a observat gestul său inconștient plin de sens și nici eu nu îl aduc în discuție în ședință. Dar îl păstrez în minte ca pe un dar prețios care va deschide calea către acceptarea și integrarea unor conflicte interioare care au produs multă suferință acestui om.
Acum, na, analyze this, ChatGPT!
Sursa foto: Unsplash
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
