Începând cu a-i permite să fie, să existe pur și simplu. El. Copilul. Ambițios proiect, chiar subversiv!
A sărbători copilul într-o lume atât de infantilizată ca cea în care trăim înseamnă, în primul rând, să ne debarasăm de copilăria transformată în obiect de consum, supraveghere și optimizare și să începem să îi permitem să existe. Să existe înseamnă să i se permită ei, copilăriei, să fie un spațiu viu al jocului, al încercării, al incertitudinii, al greșelii și al reparației. Din păcate, copilăria (și viața, în general) a fost confiscată de task-urile tot mai flămande și nesătule ale unui proiect de management: alăptare asistată, evaluată și cântărită la gram, somn monitorizat din primele luni de viață, dezvoltare cognitivă accelerată, liste peste liste de activități de “dezvoltare”, cursuri nenumărate, grafice de progres etc. În acest exces de grijă care ascunde adesea multă neglijență parentală (știu, sună șocant!), capacitatea copilului de a fi copil se pierde pe drum. Or capacitatea esențială a unui copil, abilitate care e atacată tot mai abitir și cu argumente tot mai sofisticate, e jocul liber. Acela nu costă bani și nici nu are nevoie de eficientizare. Nu aduce nici un profit vizibil. Dar el e esențial pentru partea invizibilă.
Jocul liber, nestructurat, este matricea simbolizării, adică a psihizării realității. În joc, copilul nu doar învață, ci transformă realitatea psihică, o rearanjează, o face suportabilă, îi dă sens. Când jocul este înlocuit de activități structurate excesiv, simbolizarea e înlocuită de performanță. Astfel, copilul nu mai ajunge să creeze un sens, ci devine consumator de sensuri gata create și livrate pentru el. Un bebeluș lacom care va cere la nesfârșit și a cărui senzație de foame nu va ajunge nicicând la sațietate.
Cum mai poți sărbători copilul într-o lume care a transformat copilăria într-un obiect de intervenție continuă? Poate că un posibil răspuns vizează și retragerea controlului adultului. Copilul are nevoie de zone de opacitate, uneori de conflict, de îmbrânceală fără urecheală, de greșeală și de căutare a reparației. Are nevoie de timp în care să nu trebuiască să performeze sau să consume. Un copil are nevoie, și asta e esențial, de plictiseală.
O lume care nu își mai lasă copiii să fie copii produce inevitabil adulți care nu au interiorizat niciodată cu adevărat limitele, pierderea sau amânarea dorinței. Rezultatul e o formă sofisticată de infantilitate în care adultul devine dependent de validare, de stimulare constantă, de ghidaj extern, în timp ce pe interior se simte tot mai confuz și singur. Infantilitatea adultă se traduce prin imposibilitatea de a fi traversat simbolic copilăria. Or copilăria suprasaturată de control are aceleași potențiale consecințe cu cele ale unei copilării marcate de abandon, abuz sau neglijență: imposibilitatea constituirii jocului simbolic intern și imposibilitatea creșterii psihice.
Altfel, să încercăm să sărbătorim copilul și copilăria prin mai puțină stimulare, control și falsă și teatrală jucăușenie și prin mai multă joacă spontană, liberă, creativă. Dacă putem.
Sursa foto: Unsplash
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
