Ești psiholog, psihoterapeut (autonom sau în formare), consilier sau psihiatru și vrei să descoperi idei practice, exemple reale și strategii aplicabile despre cum se lucrează, efectiv, în cabinet?
Înscrie-te în comunitatea pe care am creat-o pentru specialiști, aici:
Până atunci… Citește textul de mai jos, află despre una dintre cele mai mari plăgi din psihoterapia de astăzi și nu te lăsa prins în capcana lui “oglindă, oglinjoară, eu sunt cel mai mișto terapeut din țară!”
Unul dintre adevărurile greu de privit în față e că mare parte din psihoterapia contemporană a devenit o simplă extensie a industriei consumului, unde suferința umană e o monedă de schimb pentru ceva ce trebuie eliminat rapid, în 3 pași și 5 retreat-uri, cu promisiunea unei vieți “împlinite”, lipsită de conflict și de durere emoțională. Mai dăunător chiar este că sub presiunea marketingului digital, pacientul ajunge să creadă și să caute în terapeut un „serviciu de (psiho)alinare”, așteptând și căutând activ gratificări narcisice, în locul înțelegerii profunde a problemelor cu care intră în cabinet. Sigur că pacientul nu poate fi învinuit pentru aceste dorințe, fantasme sau așteptări pe care le are. Ele spun ceva despre omul cu care lucrăm, reprezintă material de lucru pentru terapie și trebuie atent analizate împreună cu terapeutul (sau cu supervizorul terapeutului!). Problema apare atunci când imaginea terapeutului și psihoterapia însăși ajung să se confunde și chiar să întrețină ideea că psihoterapia înseamnă alinare, mângâiat liniștitor pe cap sau gratificare. Sau că psihoterapia înseamnă un plâns bun cathartic după o sesiune copleșitoare sau un “insight” orgasmic, după care viața ta se va așeza definitiv.
Să auzi de la cineva “Am cel mai mișto terapeut!”, “Mă simt foarte bine cu terapeutul meu, mereu mă înțelege și știe ce să-mi spună, îmi place de el!” nu înseamnă numaidecât că primește și tratamentul bun. De fapt, de multe ori, înseamnă chiar contrariul.
Când terapeutul, condus de propriile fragilități narcisice acceptă acest rol extrem de idealizat dar foarte măgulitor, ce-i drept, din partea celui pe care îl are în tratament, se instalează, uneori pe nesimțite, un contract narcisic periculos. Or asta conduce la o idee foarte falsă și dăunătoare conform căreia empatia înseamnă aprobare sau gratificare, iar terapia complicitate. Mai grav, tratamentul terapeutic însuși ajunge să intre în complicitate chiar cu acele părți patologice folosite de pacient și care, cu ajutorul terapeutului, ajung să se consolideze și să primească împuternicire. Contract foarte păgubos de ambele părți. Pentru pacient pentru că terapia va ajuta la perpetuarea propriei patologii și nu la înțelegerea și schimbarea sa, iar pentru psihoterapeut că se amăgește cu iluzia că ceea ce face el este psihoterapie când, de fapt, “munca” lui, deși îl poate liniști pe pacient și măguli pe terapeut, împiedică elaborarea și schimbarea psihică.
Și așa, încet și pe nesimțite, cabinetul devine doar un alt spațiu de evacuare a afectelor, un spațiu anti-psihoterapeutic, în care relația terapeutică însăși devine parte a propagării și întreținerii patologiei. O astfel de relație viciată va consolida fuga de responsabilitate, apărările narcisice ale pacientului care îi pot aduce multă nefericire, în fond, și va întreține doar o iluzie de vindecare.
Așadar, dacă ești psihoterapeut, psihiatru, psiholog, consilier, întreabă-te, în mod sincer, ce gândești și simți în legătură cu gândul că ceva din munca ta, din relația dintre tine și pacientul / clientul tău ar putea produce și disconfort și frustrare, nu doar ușurare sau liniștire. Cum te simți la gândul că pacientul ar putea fi mai degrabă furios pe tine sau că te-ar considera un terapeut slab, incapabil să-l ajute, în comparație cu X care e “cel mai mișto terapeut din țară”… Și, nu uita, și noi specialiștii avem nevoie să vorbim cu cineva despre munca noastră: poate cu un psihoterapeut mai experimentat, poate cu un supervizor. În fond, chiar dacă a ajuns să fie o meserie la modă, psihoterapia este o meserie extrem de dificilă, unde poate c-or fi mulți chemați, dar, cu certitudine, foarte puțini aleși.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
