Că tot pare un subiect de actualitate, sensibil și controversat, acesta despre sentimentele de iubire care pot apărea dinspre pacient spre figura terapeutului său, las aici câteva reflecții. În primul rând, în oricare cerere de terapie există, dincolo de cuvintele care descriu motivele explicite pentru care cineva decide să intre într-un proces terapeutic, și o cerere implicită, adesea inconștientă, de iubire. Această nevoie de a fi iubit devine material de lucru în travaliul terapeutic și trebuie să lămurească, înainte de toate, ce fel de iubire se așteaptă pacientul că va primi de la terapeut.
Unii pacienți aduc în relația terapeutică o nevoie de iubire în care să simtă că cei doi se lipesc, se contopesc și devin una. Asta poate fi resimțit (de terapeut) ca fiind ceva anihilator, ceva în care există riscul să se piardă pe sine. Alți pacienți simt față de terapeutul lor o iubire devoratoare, care ar vrea să înghită tot ce e bun. O astfel de iubire nu suportă frustrarea, iar când ea, inevitabil, apare, se transformă într-o distructivitate care să-l lase pe celălalt secătuit și gol. Alții cer o iubire care nu suportă imperfecțiunea iar când ea, inevitabil, apare, se transformă în nevoia imperioasă de a devaloriza și de a persecuta.
Află aici cum se desfășoară terapia
Unii pacienți se așteaptă să primească o iubire care să le permită să împrumute calitățile terapeutului într-un fel în care să simtă că li se permite asta, fără riscul rupturii legăturii. O astfel de cerere de iubire evocă imaginea unei fetițe care își pune în picioare pantofii cu toc ai mamei și defilează mândră prin casă, fără ca mama să îi interzică asta sau să se simtă amenințată în propria-i feminitate și seducție de către fiica sa.
Alții cer să fie iubiți într-un fel care să-i facă să se simtă valoroși pentru cine sunt ei, nu pentru ceea ce fac. Alții cer o iubire care să-i împuternicească într-un fel în care să nu mai simtă vinovăție sau trădare de fiecare dată când au realizare importantă, să nu mai simtă nevoia inconștientă de a ataca orice succes.
Toți oamenii care ajung în terapie cer, iată, într-o formă sau alta, iubire. Foarte important, și, totodată, eșecul multor terapii este dat de faptul că terapeutul crede că e datoria lui să gratifice nevoia de iubire a pacientului său. Să îi ofere pacientului iubirea de care acesta nu a avut parte. Astfel se ajunge la reparentificare și la iluzia vindecării, căci da, despre iluzie e vorba aici, cred eu. A-i împlini pacientului nevoia de iubire după care a tânjit și de care nu a avut parte, nu cred că îl vindecă. Deși îl poate face să se simtă mai bine. Scopul terapeutului, după părerea mea, nu este de a gratifica nevoile sau dorințele pacientului, ci de a-l ajuta să conștientizeze și să înțeleagă felul în care natura cererii sale de a cere iubire, de pildă, îl împiedică, de fapt, să primească iubire în viața reală. Sau, dacă o primește, de ce nu e capabil să o restituie, la rândul său, celuilalt.
Descoperă ce sunt relațiile de iubire toxice
Iacă-tă arta terapiei! Că pentru bătut cu palma pe umăr, lăcrimat (mai ales în fața camerelor de pozat / filmat) și încurajat “copilul interior” nu-ți trebuie multă știință (despre cum funcționează Inconștientul, în orice caz)!
Programează aici o consultație
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
