Limite, limite și iar limite…
O nouă modă bântuie zilele astea: aceea care te învață cum să pui limite sănătoase.
”Cum să pui limite cu blândețe copiilor”, ”Învață să pui limite relațiilor toxice în 3 pași și două intenții!”, ”Pune limite la muncă!”, ”Cum să stabilești limite cu persoane narcisice”, ”Scapă de abuzatori! Pune limite acum!” etc. – sunt doar câteva dintre formulele care încurajează și chiar promit dispariția durerii psihice, ba chiar și a disconfortului emoțional ce se poate naște din interacțiunea cu o altă ființă omenească.
Mai nimeni nu se mai gândește ce înseamnă, de fapt, limita ca nevoie psihologică și cum s-o folosești. Toți avem impresia (sau, mai bine zis, această impresie a fost intens cultivată în camerele de ecou ale social media în care ”experți” psi, coach, specialiști de toate felurile apăruți ca ciupercile după ploaie) că știm ce înseamnă limitele și ce rol au ele din punct de vedere psihic și relațional. De fapt, cel mai adesea, cei care te învață în trei reel-uri și două webinarii gratuite cum să spui Stop! stabilind limite ”sănătoase”, promovează ideea că sănătatea psihică e echivalentă cu respingerea sau limitarea a tot ceea ce produce disconfort, suferință psihică sau presupune un efort susținut de a fi împreună cu un celălalt. Aici e vorba, desigur, despre o gândire extrem de simplistă, dar care prinde în mrejele ei pe tot mai mulți. O gândire polarizată, care, de fapt, accentuează clivajele atât în interiorul aceleiași persoane, cât și scindările între oameni. Este vorba despre o gândire sau, mai bine zis, despre un joc în care doar se mimează gândirea și care, în final, duce la ruptură și dezbinare, în loc să repare și să construiască.
Există, fără îndoială, situații grave de abuz sau neglijență care lasă urme adânci în viața celor afectați. Dar nu aceste cazuri sunt supuse reflecției noastre în articolul de față. Am în vedere, mai ales, situații comune de disconfort psihic, poate chiar suferință psihică, pe care cineva, cei mai mulți dintre noi, de fapt, le-am experimentat în relație cu părinții, cu profesorii, cu cei apropiați și care, totuși, nu constituie o traumă. Pentru că, în ciuda a ceea ce ni se tot spune, NU totul reprezintă o traumă. Este o întreagă discuție aici, inclusiv printre specialiștii în sănătate mintală (ăia adevărați, nu influencerii de pe Instagram), despre cauzele apariției inclusiv a unor tulburări psihice. Este tulburarea psihică produsul unei traume sau a unor microtraume? Sau e vorba despre altceva sau și despre altceva? Impresia mea, foarte succint, este că mai degrabă tind să nu am încrederea într-o explicație unică, ușor de înțeles și ușor de comunicat, care favorizează o singură cauză sau o singură circumstanță. Da, pare mai ușor de înțeles și poate chiar mai de bun-simț să spui că toate problemele psihice ale omenirii pleacă de la traumă (nu sunt fan Gabor Maté, asta e!), cu atât mai mult cu cât trauma este provocată de altcineva, nu-i așa? Adevărul este că lumea și realitatea exterioară, laolaltă cu lumea și realitatea interioară, implică procese mult mai complexe și mai greu de înțeles decât lasă să se creadă influencerul de Facebook care explică într-un podcast cum e treaba cu tulburarea de personalitate narcisică (alt subiect pe val).
Citește și Dacă trauma e așa la modă, ce mai înseamnă trauma?
Revenind. Aici mă refer, cum spuneam, la situații mai degrabă comune în care da, cineva a avut de suferit, dar care, repet, nu poartă nici încărcătura afectivă și nici consecințele psihice pe care le-ar da trauma. Este vorba, de exemplu, despre o mamă anxioasă, poate depresivă în perioada în care avea copilul mic, dar care a avut totuși capacitatea de fond de a-și iubi și îngriji copilul. Sau, dacă aceste capacități au fost suspendate temporar în cazul mamei, copilul a beneficiat de iubire și protecție de la alte persoane de îngrijire. Vorbim, de pildă, despre un tată care poate a fost absent din punct de vedere fizic din viața copilului său pentru că a avut un serviciu solicitant. Sau poate despre un tată care nu a știut să își manifeste afecțiunea față de copil, parte din condiționările socio-culturale în care tatăl însuși a crescut, parte din bagajul său afectiv. Aceste situații, extrem de comune, nu reprezintă ceva atât de traumatic în viața unei persoane. Că sunt folosite ca raționalizare pentru a ”explica” diferite probleme afective ale copilului acum devenit adult? O, da, tendința asta e tot mai frecvent întâlnită. Tendință încurajată chiar de către mulți psihoterapeuți care cataloghează aceste situații, după două ședințe de terapie, ca fiind traumatice. Apoi lichidează imediat problema, încurajând și oferind ”scheme” și strategii prin care îl învață pe omul din fața lor să pună limite persoanelor sau situațiilor de viață care îi pun în disconfort, în suferință, sau în oglindă cu propriile vulnerabilități narcisice. Din două ședințe la psiholog, trei reel-uri pe Instagram și un podcast, omul ajunge să-și definească mama, tatăl, partenerul etc. drept niște persoane toxice, niște narcisici abuzatori, față de care trebuie să păstrezi distanța. Asta înseamnă să pui limite, să te alegi pe tine, să nu-i mai pui pe alții pe primul loc – ni se spune. Și, într-o măsură, e adevărat: de cele mai multe ori, ceea ce înțeleg cei mai mulți prin a stabili limite înseamnă, de fapt, o întărire a apărărilor narcisice, o autoîndreptățire și o legitimare omnipotentă de a tăia din viața ta orice sau pe oricine îți produce disconfort. Foarte păguboasă soluție! Și care nu are nici o legătură cu creșterea sau sănătatea emoțională, ci, dimpotrivă, încurajează regresia și infantilismul psihic!
Există situații în care este recomandat să limitezi contactul cu cineva? Desigur! Doar că aceste ”soluții” sunt rare și nu înseamnă, nici pe departe, rezolvarea întreagă a problemei. Rezolvarea problemei reprezintă, de fapt, construirea capacității de reparație. Or asta, durează. Și mai și doare. Procesele psihice care se țes în jurul reparației sunt complexe, greu de înțeles și și mai greu de experimentat (într-un proces de terapie, de pildă, dar nu doar în terapie). Să repari nu înseamnă pur și simplu să respingi sau să pui limită, să tai orice ți se pare prea mult sau părea păgubos pentru tine. Înseamnă să reușești să reflectezi asupra experiențelor dureroase din viața ta (e simplu? deloc!), să le deconstruiești într-un fel care să permită crearea unui spațiu în interiorul tău în care să nu mai fii contaminat de obsesia că dacă limitezi, dacă respingi, dacă excluzi, vei deveni un om împlinit sau își vei crea un mediu lipsit de suferință și disconfort. După această decontaminare necesară, va începe să fie posibilă în tine crearea disponibilității (reale, nu închipuite!) de a te deschide către ceilalți, nu de a te închide într-o bulă în care să fie păstrați doar cei care sunt ”după chipul și asemănarea ta”.
Află de aici dacă ajută să rupi contactul cu o persoană narcisică
Întorcându-ne la exemplul de mai sus, reparația presupune, într-o primă instanță, amintirea și poate chiar retrăirea adevărului dureros al faptului că anxietatea mamei și absența tatălui în copilăria mică ți-au modelat existența. Dar această realitate dureroasă, acum privită și gândită altfel, nu mai declanșează în tine nevoia imperioasă de a-ți pedepsi părinții tăindu-le accesul la tine (pentru că aici a pune limite este doar expresia dorinței inconștiente de a pedepsi!), ci mută accentul pe ceva mai degrabă din interiorul tău, nu pe o acțiune exterioară. Poți începe să te gândești și să înțelegi cum, de fapt, anxietatea mamei tale coroborată cu absența tatălui tău și, mai ales, cu felul în care tu ai așezat în interiorul tău această experiență dureroasă, au contribuit semnificativ la dinamica ta relațională din prezent în care eviți constant (inconștient!) intimitatea cu un partener de sex opus. Că motivația ta, rațională, de altfel, de a nu mai permite nimănui să te facă să suferi așa cum ai suferit în copilărie și de a învăța să pui limite, servește, de fapt, perpetuării unei dinamici inconștiente în care încerci să eviți suferința, evitând, de fapt, intimitatea. Cam greu de explicat asta într-un tiktok, nu? În acest exemplu, vedem cum așa-crezuta stabilire a limitelor reprezintă doar o apărare psihică prin raționalizare și care nu duce la reparație ci la perpetuarea unei dinamici inconștiente în care problema și suferința psihică, inevitabil, se vor perpetua. Problema centrală fiind aici incapacitatea de a crea o legătură de intimitate cu un altul.
Nu toți care nu sunt de acord cu noi sau care poate chiar că ne rănesc sunt narcisici. Nu trebuie să învățăm să punem limite numaidecât situațiilor sau persoanelor care ne creează disconfort sau care ne-au rănit, cât trebuie să construim în noi capacitatea de reparație. Reparația poate avea, uneori, drept consecință, diminuarea sau chiar ruperea unor legături. Dar, în esență, reparația va duce la creerea unei disponibilități interne de a-l întâlni și de a-l primi pe celălalt, cu bune și cu rele, nu de a respinge și de a tăia. În definitiv, reparația va sprijini întotdeauna capacitatea (este o capacitate, da, cu care nu ne naștem, ci pe care o construim și pe care o rafinăm toată viața) de a te deschide către celălalt și către lume, nu de a te închide narcisic în camere de ecou sau bule iluzorii în care nimeni nu-ți va mai „încălca limitele”.
Rămâi conectat la gândirea psihanalitică!
Prin abonare, ești de acord să primești emailuri cu articole și reflecții psihanalitice.
