Despre jazz şi alte iubiri de-ale mele

“Oliveira, o trompetă anonimă şi apoi pianul, totul învăluit într-o aură de fonograf vechi şi de înregistrare cumplit de proastă, de orchestră ieftină şi parcă de dinaintea jazului, la urma urmelor tocmai din discurile astea vechi, din acele show boats şi din nopţile din Storyville se născuse singura muzică universală a veacului, ceva ce apropia oamenii mai mult şi mai trainic decît esperanto, Unesco sau liniile aeriene, o muzică prea primitivă pentru a atinge universalitatea şi destul de bună pentru a-şi făuri propria istorie, cu schisme, renunţări şi erezii, şi cu charlestonul său, cu black bottom, shimmy, foxtrot, stomp, bluesuri, pentru a accepta clasificările şi etichetele, cutare sau cutare stil, swing, bebop, cool, dispariţia şi revenirea romantismului şi a clasicismului, hot şi jaz cerebral, o muzică-bărbat, o muzică avînd o istorie spre deosebire de stupida muzică animalică de dans, polca, valsul, samba, o muzică ce se lăsa recunoscută şi preţuită atît la Copenhaga cît şi la Mendoza sau la Cape Town, care-i apropia pe adolescenţii cu discurile lor sub braţ, care le dăruia nume şi melodii ca nişte semne cifrate pentru a se recunoaşte şi a se adînci în lumea ei şi pentru a se simţi mai puţin singuri înconjuraţi de şefii lor de la serviciu, de familiile şi iubirile lor nesfîrşit de amare, o muzică ce îngăduia toate fanteziile şi gusturile, colecţia de 78 de turaţii afonice cu Freddie Keppard sau Bunk Johnson, exclusivismul reacţionar din Dixieland, specializarea academică la Bix Beiderbecke ori saltul spre marea aventură a lui Thelonius Monk, Horace Silver sau Thad Jones, lipsa de gust a lui Erroll Garner sau Art Tatum, remuşcările şi renegările, predilecţia pentru ansamblurile mici, misterioasele înregistrări cu pseudonime şi denumiri impuse de case de discuri sau capricii de moment, şi toată această francmasonerie de sîmbătă noaptea din camera studentului sau de prin subsoluri, cu fete care preferă să danseze ascultînd Star Dust sau When your man is going to put you down,  şi care miros gingaş a parfum şi a piele şi a căldură, lăsîndu-se sărutate cînd se face tîrziu şi cineva a pus The blues with a feeling şi aproape nimeni nu mai dansează, se stă doar în picioare, legănîndu-se, şi totul e tulbure şi murdar şi josnic şi fiecare bărbat ar vrea să smulgă corsajele acelea călduţe în vreme ce mîinile mîngîie o spinare şi fetele au gura întredeschisă şi se dăruie tot mai mult acelei temeri desfătătoare şi nopţii, atunci se înalţă o trompetă posedîndu-le pentru toţi bărbaţii, convingîndu-le cu doar cîteva cuvinte fierbinţi ce le fac să cadă ca o plantă retezată în braţele partenerilor, şi începe o cursă nemişcată, o săritură în văzduhul nopţii, peste oraş, pînă cînd un pian minuţios le readuce în simţiri, vlăguite şi împăcate şi încă fecioare pînă sîmbăta cealaltă, toate astea într-o muzică ce-i sperie pe obtuzii din fotoliile de orchestră, pe cei care cred că nimic nu se întîmplă cu adevărat dacă nu există programe tipărite şi plasatoare, şi aşa mai departe, iar jazul e precum o pasăre care migrează sau emigrează sau imigrează sau transmigreaza, sărind peste bariere, înşelînd vameşii, ceva care se prelinge şi se răspîndeşte, în seara asta la Viena cîntă Ella Fitzgerald în vreme ce la Paris, Kenny Clarke inaugurează o cave şi la Perpignan freamătă degetele lui Oscar Peterson, iar Satchmo e pretutindeni cu darul acela al ubicuităţii pe care i l-a dat Domnul, la Birmingham, la Varşovia, la Milano, la Buenos Aires, la Geneva, în lumea întreagă, e nelipsit, e ploaia şi pîinea şi sarea, fără să-i pese în nici un fel de riturile naţionale, de tradiţiile invariabile, de limbă şi folclor: un nor fără graniţe, un spion al aerului şi apei, o formă arhetipică, ceva de dinainte, din adîncuri, care-i împacă pe mexicani cu norvegienii, pe ruşi cu spaniolii, îi readuce la ascunsul foc central uitat, făcîndu-i să revină cu stîngăcie şi prost şi lipsit de temei, la o sorginte trădată, le arată că poate mai existau alte căi, că cea pe care au ales-o nu era singura şi nici cea mai bună, sau că poate mai existau alte căi, că cea pe care au ales-o era cea mai bună, dar că poate mai existau alte căi plăcute de străbătut şi pe care nu le-au ales, sau le-au ales pe jumătate, şi că un om e întotdeauna ceva mai mult decît un om şi întotdeauna mai puţin decît un om, mai mult decît un om deoarece cuprinde toate acestea pe care jazul le presimte şi chiar anticipează, şi mai puţin decît un om pentru că din libertatea aceasta a făcut un joc estetic sau moral, o tablă de şah unde îşi rezervă dreptul de a fi nebunul sau calul, o definiţie a libertăţii învăţată prin şcoli, tocmai în şcolile unde copiilor nu li s-a predat şi nu li se va preda în veci prima măsură dintr-un ragtime şi primele cuvinte dintr-un blues etcetera, etcetera.”