Din nou despre jazz (și alte iubiri)
”(…) Nici Marcel și nici Art nu și-au dat seama ieri că Johnny nu era nebun când și-a scos pantofii în sala de înregistrări. Johnny avea nevoie în secunda aceea să atingă podeaua cu tălpile, să se simtă legat de pământul pentru care muzica lui înseamnă o confirmare, și nu o fugă. Căci simt asta și în muzica lui Johnny, că nu fuge de nimic, nu se droghează pentru a evada, ca majoritatea ce au acest viciu, nu cântă la saxofon ca să se pitească într-o tranșee de muzică, nu-și petrece săptămâni închis în clinici de psihiatrie ca să se simtă la adăpostul tensiunilor pe care nu e-n stare să le suporte. Până și stilul lui, tot ce are mai autentic în el, stilul acesta care merită nume absurde, fără să aibă nevoie de nici unul, dovedește că arta lui Johnny nu e o substituție și nici o contemplare. Johnny a abandonat limbajul hot mai mult sau mai puțin curent până acum zece ani, deoarece acest limbaj vicios erotic era prea pasiv pentru el. În cazul lui, dorința se plasează înaintea plăcerii și o zădărnicește, fiindcă dorința îl obligă să avanseze, să caute, refuzând dinainte descoperirile facile ale jazzului tradițional. De asta, cred, lui Johnny nu-i plac din cale-afară bluesurile, unde masochismul și nostalgia… Însă despre toate astea am vorbit în cartea mea, arătând cum renunțarea la satisfacția imediată l-a determinat pe Johnny să elaboreze un limbaj pe care el și alți interpreți îl duc astăzi până la ultimele sale posibilități. Acest jazz distruge orice erotism facil, orice wagnerianism, ca să-i spun așa, pentru a se situa într-un plan aparent eliberat de orice, unde muzica se bucură de absolută libertate, tot așa cum pictura ce scapă de maniera reprezentativă se bucură de libertate, nemaifiind nimic altceva decât pictură. Dar atunci, stăpân al unei muzici care nu facilitează orgasmele și nici nostalgiile, al unei muzici pe care mi-ar plăcea s-o numesc metafizică, Johnny pare că se bizuie pe ea pentru a se explora, pentru a mușca din realitatea ce-i scapă în fiecare zi. Văd aici marele paradox al stilului său, agresiva-i eficiență. Nefiind în stare să-i producă satisfacție, servește drept imbold neîncetat, drept construcție infinită a cărei plăcere nu constă în finisare, ci în reafirmarea exploratoare, în folosirea unor facultăți care lasă în urmă ceea ce este nemijlocit uman fără a pierde umanitatea. (…) Johnny nu se mișcă într-o lume de abstracțiuni, ca noi; din pricina asta, muzica lui, această admirabilă muzică pe care am ascultat-o astă-seară, nu-i absolut deloc abstractă.”
– fragment din ”Urmăritorul”, Julio Cortazar
