Despre copiii neiubiti ai mamelor cu rani narcisice

Exista in mediul online, dar nu doar in cel online, o nisa care creste tot mai mult, o nisa consacrata mamelor, maternajului, metodelor de parenting, a recomandarilor de tot felul si din partea oricui despre cum sa ne crestem copii fericiti, increzatori in ei insisi, adaptati cerintelor realitatii si sanatosi fizic si psihic. Acest lucru este benefic pentru ca vine in sprijinul femeilor pe cale sa devina mame sau al celor care au nascut deja. Pe de alta parte, exista si reversul medaliei si el se traduce in anxietatea si confuzia produse tocmai de surplusul de informatie, informatie care adesea este ea insasi plina de contradictii. In orice caz, aceste spatii dedicate mamelor sunt adesea contaminate de o imagine a maternitatii idealizata, o imagine care nu surprinde realitatea complexa a vietii de mama sau care evita, constient sau inconstient, sa aduca la lumina acele parti mai intunecate ale experientei maternitatii. In aceasi timp, exista in fiecare dintre noi o tendinta naturala catre idealizarea copilariei si, implicit, a mamelor noastre, idealizare care pune la adapost propria integritate si propriul sentiment de a ne simti vii.

Cand o femeie devine mama, in mintea si corpul ei se pun automat in miscare acele mecanisme care sa asigure supravietuirea si cresterea copilului ei. Acest lucru se intampla in mod natural daca din punct de vedere biologic si psihologic mama este suficient de sanatoasa. Aceasta sanatate, indeosebi cea psihica, nu este insa un dat, ci are mare legatura cu propria istorie personala a mamei, cu propriul bagaj afectiv, cu propriile experiente traite in familia din care provine. Este vorba despre un trecut afectiv sedimentat de-a lungul vietii care pregateste, uneori cu succes, alteori fara succes, experienta maternitatii.

Află despre

Complexul lui Portnoy intre o mama devoratoare si apararile de tip pervers

06/03/2011

Gaslighting: efortul de a-l înnebuni pe celălalt

11/11/2024

Sindromul impostorului sau de ce iti sabotezi reusitele

31/05/2019

Cand vorbim despre o mama avem imaginea unei femei care, in mod natural, isi iubeste copilul. Acest lucru este valabil in majoritatea situatiilor, insa e nevoie sa reflctam mai profund asupra sentimentului de iubire materna. Pediatrul si psihanalistu D.W Winnicott o descria pe mama “suficient de buna”, adica pe mama disponibila din punct de vedere afectiv pentru nevoile bebelusului ei. Aceasta mama experimenteaza momente de iubire si tandrete fata de copil, dar, in acelasi timp, ea poate simti, uneori, ura, invidie sau ostilitate fata de propriul copil. Ea accepta aceste afecte puternice fara sa le nege si le foloseste in beneficiul cresterii sale personale si a relatiei cu cel mic. Mama suficient de buna este mama care se poate simti epuizata, obosita, deprimata sau anxioasa dar care reuseste sa integreze si sa faca aceste stari digerabile din punct de vedere psihic in asa fel incat sa nu se lase coplesita de ele si sa reuseasca sa ramana, in continuare, disponibila afectiv copilului. Mama suficient de buna este mama care este iubitoare cu copilul sau, care raspunde nevoilor si dorintelor lui, dar care totodata frustreaza in beneficiul cresterii si dezvoltarii pruncului. Mama suficient de buna reuseste sa se acordeze afectiv fiintei careia i-a dat viata, accepta si recunoaste copilul real din fata ei. Desi fiecare mama isi imagineaza inca inainte de nasterea copilului cum va fi acesta si il investeste cu proiectii, fantasme si dorinte constiente si inconstiente, mama suficient de buna va reusi cu succes sa il vada pe copil o fiinta unica, separata de ea. Mama suficient de buna nu este o mama perfecta. Nici nu ar putea fi, pentru ca perfectiunea este asociata cu idealizarea mortifera si tine de acele procese psihice care lucreaza impotriva cresterii si a vietii.

Cititi si Ce este un bebelus? Un raspuns din partea psihanalizei

D.W. Winnicott exprima foarte frumos relatia complexa dintre mama si bebelusul ei folosind metafora oglinzii. El spunea ca o mama isi tine in brate bebelusul si il priveste. Bebelusul, la randul lui, o priveste pe mama sa si, in ochii ei, se vede pe el insusi. Este vorba despre ceea ce se numeste functia de oglindire a mamei, esentiala pentru constituirea Eului bebelusului. Mama reuseste sa-l oglindeasca pe copil in masura in care reuseste sa il vada pe copilul real din fata ei, o fiinta unica, mica, neajutorata si dependenta de ingrijirile ei. Daca mama insa va proiecta propriile frici si propriile asteptari asupra copilului, copilul se va uita spre mama si nu va putea sa se vada pe sine oglindit in chipul acesteia, ci va gasi proiectiile mamei sale. Prin urmare, explica Winnicott, acest copil va ramane fara o oglinda si, pentru tot restul vietii lui, va cauta in van aceasta oglinda.

Aceasta imagine dureroasa a copilului-adult care incearca sa se gaseasca pe sine, sa se simta oglindit, acceptat si iubit de un celalalt este asociata cu persoanele ale caror mame au suferit un esec in dezvoltarea capacitatii de a fi mame suficient de bune. Cu alte cuvinte, aceste mame au fost incapabile, din diverse motive, sa ii iubeasca pe copiii lor. Acest esec se datoreaza propriei istorii de viata a femeii, propriilor rani emotionale inconstiente si nevindecate si propriului gol interior pe care s-ar fi asteptat ca un copil sa il umple. Rol imposibil pentru copil de vreme ce acesta era investit ca un substitut pentru o nevoie proprie mamei.

Cititi si Despre tragedia lui “Pot sa ma descurc singur!”

Un exemplu ilustrativ este cel al unui copil al carui talent innascut este utilizat de parinte pentru propriile lui satisfactii narcisice, iar acest copil traieste confuz in legatura cu a cui viata trebuie el sa o traiasca. De pilda, copilul cu talent artistic va fi indrumat de parinte catre arta nu pentru talentul si dorinta lui de a intra in acest domeniu, ci pentru nevoile narcisice ale parintelui. Acest copil traieste pentru a implini aspiratiile si proiectiile parintelui, nu traieste pentru el insusi.

Copilul a carui mama nu a avut capacitatea de a-l iubi se simte adesea coplesit de sentimente de inadecvare, respingere, este foarte sensibil la critici si are o stima de sine care este amenintata in permanenta de autodevalorizare. Ca adult, simte adesea ca nu este suficient de bun, de frumos, de inteligent, ca nu merita aprecierea si iubirea celor din jur si traieste puternice sentimente de rusine si invidie. Fragilitatea narcisica se traduce prin nevoia de perfectionism si tendinta catre idealizare. Accepta cu dificultate sentimentele de furie si agresivitate pentru ca, inconstient, crede ca propria furie si agresivitate au fost responsabile pentru lipsa de iubire din partea mamei. Sigur ca toata aceasta descriere reprezinta modalitatile prin care persoana a reusit sa faca fata si sa supravietuiasca sentimentelor legate de deprivarea afectiva traita atat de timpuriu.

Vindecarea ranilor emotionale intr-o situatie de viata in care a lipsit dragostea materna presupune un proces dificil de elaborare, doliu, acceptare si transformare. El este posibil in cadrul continator al psihoterapiei si gratie relatiei terapeutice care face posibila vindecarea si trairea unei vieti in care suferinta psihica sa fie diminuata.

Daca doriti sa imi adresati o intrebare sau sa faceti o programare la cabinet, scrieti in formularul de mai jos: